Noiembrie
Ne-am căsătorit.
Chiar dacă preotul insistase să ne cununăm, Anda îi explicase că nu era pregătită să-şi lege şi cununiile cu mine. Faptul că ne căsătoream era temporar, până scăpa de influența tatălui ei şi a obligațiilor cu care acesta o împovărase. Preotul fusese surprins şi dezamăgit, dar ne lăsase în pace.
-Uite, tată, ce frumos am scris! îmi arătă într-o după-amiază Codruț.
Afară turna cu găleata şi un vânt rece lovea în fereastră cu stropi mărunți. Făcusem focul în odaia mică şi lăsasem uşa deschisă, să vină căldura şi în cea mare, unde scria Codruț la masă.
-Tată, eu acum am o mamă? mă întrebă micuțul continuând să buchisească în caiet, plimbându-şi limba de la un colț al gurii la altul.
-Se poate spune şi-aşa, zic eu calm.
-Şi trebuie să-i spun mamă? Că nu e mama mea...
-Poți să-i spui "mamă", dacă aşa vrei, dar nu este obligatoriu.
-Atunci nu-i spun! hotărî el.
-Bine.
-N-o să se supere?
-Nu cred...
Îmi făceam de lucru cu o cârpă, să-mi şterg de noroi cizmele. Nu-l priveam, iar el nu se uita la mine. Amândoi ştiam că subiectul "mamă" era sensibil.
Anda veni din bucătărie cu un castron mare cu cartofi copți. Răsese peste ei brânză sărată şi aburii delicioși umpleau încăperea de poftă.
Codruț îşi linse buzele nemaiavând răbdare să-și termine lecțiile și se ridică de la masă.
-Îmm, aşa îmi place! Te pricepi să faci cartofi! Dumneata de unde-ai învățat? La școală nu ne-ai spus despre asta, turui Codruț.
-La școală nu spun toate secretele mele, Codruț. Dar acasă numai tu ai parte de gustări ca asta, răspunse Anda, făcându-i porție într-un castron.
-Tata, mama ştia să facă și ea cartofi cu brânză? se auzi întrebarea copilului.
Am privit-o pe furiş pe Anda. Pălise. Se vedea clar că nu-i căzuse bine întrebarea. Compararea ei cu mama lui Codruț nu avea cum să o lase liniştită.
-Toate mamele ştiu să facă..., îi răspund eu.
-Atunci ea cum de ştie? Doar nu e mamă!
-Sunt provizoriu mama ta, Codruț, zise Anda, mângâindu-i creştetul.
-Ce înseamnă provizoriu?
-Adică pentru un scurt timp.
-Cât de scurt?
-Cam până la vară, răspunse Anda cu ochii la mine ca să intervin cumva.
-Termină-ți porția, băiete, că ziua-i scurtă şi trebuie să termini de scris! îi opresc eu curiozitatea.
Anda dormea în odaia mică, eu cu băiatul în odaia mare. În ochii satului eram un cuplu, în ochii noștri... nu prea ştiam cum eram.
Eu găteam ce ştiam de la buna, ea pregătea gustări
cu arome ciudate, dar foarte plăcute. Eu spălam rufele noastre în albie, ea îşi mozolea puținele rochițe şi desu-uri ciudate şi dantelate într-o copaie mică.
Mă tenta să încerc să-i fac curte, dar nu fusesem niciodată pus într-o astfel de situație. De obicei femeile veneau la mine şi mi se dăruiau fără reținere prea mare, doar eu să le accept. Acum aş fi vrut să știu dacă putea fi între noi mai mult decât acest cuminte parteneriat. Victor mă îndemnase să încerc să-i dau de înțeles Andei că-mi place, dar nu găseam momentul, calea să ajung la ea...
Decembrie
Mai erau doar două zile până la Crăciun. Era deja vacanță şi Codruț ieşise pe uliță la sanie cu copiii. Anda era în bucătărie să pregătească darurile pentru urători: colaci şi pâine dulce cu nucă.
M-am dus după ea în bucătărie. Îşi suflecase mânecile şi îşi legase părul în vârful capului, avea şorțul bunei strâns pe mijlocul ei subțire şi împletea fire de cocă în colaci gata pentru copt.
-Intră mai repede, că-mi strici pâinea! Sava, vine frigul de-afară! mă zori ea.
Nu se uitase spre mine. Învârtea doar pâinea în bride subțiri și fața ei era îmbujorată. Pe o băncuță era o covată care adăpostea sub un ştergar colacii gata copți. Mirosul de pâine încinsă, care domnea în bucătărie, îmi stârnise poftă de-a gusta puțin.
-Nu lua de-acolo! Am aici doi care n-au ieşit chiar bine..., îmi arătă spre altă covată unde pusese "greşelile".
-Sunt buni, îi spun, uitându-mă din spatele ei cum învârte pâinea pentru colaci. Te pricepi!
Eram cu tâmpla la o răsuflare de tâmpla ei. Intenționat voiam să fiu aşa de aproape de ea. Mirosul ei cald, de femeie și pâine coaptă, îmi gâdila nările şi-mi tulbura simțurile. Mă atrăgea, mă îndemna să fiu şi mai aproape.
Rula cu încetineală firele de pâine. Ştiam că-i produsesem o rupere de ritm şi prezența mea o făcea să nu se poată concentra.
"Bun!" îmi spun în sine. Cel puțin nu-i sunt indiferent. Am întins o mână pe lângă ea, oprind-o din muncă, şi-am luat de pe masă doi miezi de nucă. Respira foarte... nu o auzeam dar ridicările rapide ale pieptului ei împlinit mă făceau să înțeleg că era tulburată.
-Mi-e foame..., spun eu la urechea ei, mişcându-i cu răsuflarea mea şuvițele de păr scăpate din legătură.
Din locul unde eram puteam să-i simt căldura trupului şi să-i observ obrazul proaspăt şi îmbujorat. Cu o mişcare lentă, uşor nesigură, îşi rotise fața spre mine.
Mă îmbărbătasem înainte de-a intra în bucătărie. "Poți s-o fac! Trebuie să știu dacă mă place şi ea! Ar putea să plece şi eu să pierd şi ultima femeie de care mă simt atras!"
Dar nu credeam că ochii ei, ca alunele de pădure coapte, mă puteau face să mă înec în farmecul lor. Nu mai aveam nici o urmă de îndoială: o plăceam foarte mult, eram curios ce gust aveau buzele ei roşii, cum ar fi fost să se abandoneze toată în brațele mele.
-Mai vrei? mă întrebă ea.
Of, dacă mai vreau? Fetițo, nici n-am gustat din dulceața gurii tale şi tu mă întrebi asta? Privirea ei era curată dar foarte întunecată. Mă privea drept, adânc, cercetătoare. Își muşca într-un colț buza de jos şi ochii mei îi urmăreau semnul alb, apoi înroşit lăsat de muşcătură. Acolo voiam să gust, să sărut...
Dar eu m-am lăsat aproape de obrazul ei şi gura mea i-a presărat săruturi mici şi cuminți până spre locul unde pulsul era cald şi sălbatic. Acolo nu m-am mai putut opri. Am deschis gura și-am lins pielea mătăsoasă şi parfumată.
Tresărirea ei, fără să se depărteze de mine, îmi spunea că-i place apropierea şi puteam să îndrăznesc să...
-Sava, arde!
-Ştiu, spun eu cu gura pe gâtul ei, gustând-o nesătul. Şi eu ard...
-Ard colacii! zise ea rupându-se cu greu din starea fierbinte de adineauri.
Colaci nenorociți! Ei mi-au desprins-o din vraja pe care o țesusem în jurul ei ca un păianjen flămând. Nu-mi mai era poftă de colaci, aveam alte pofte şi nu le puteam da curs acum... Femeia asta subțire şi delicată nu era încă pregătită.
Februarie
Se topise zăpada şi pe drum pământul se scălda în băltoace. Trebuia să mergi pe margine sau pe lângă garduri ca să nu te împotmoleşti pe drum. Căruțele îşi croiau urme prin tina moale şi cleioasă, dar nu erau așa de multe ca să se agațe copiii în drum spre şcoală, să nu-şi mai strice bocancii.
Într-o noapte m-am simțit zgâlțâit uşor de o mână fierbinte. Anda intrase peste noi în odaie. Ardea.
-Sava, mi-e foarte cald şi mă simt sfârșită. Cred că am răcit. Fă-mi ceva...
Gura ei întredeschisă avea buzele uscate. Să-i fac ceva... M-am ridicat din aşternut şi am dus-o înapoi la ea în încăpere.
-Ai temperatură... Trebuie să te frec cu oțet. Stai aici cuminte,da?
Adusesem oțetul din bucătărie şi i-am masat tâmplele uşor, apoi spatele mic şi plăpând. Degetele mele simțeau focul pielii ei şi-mi dădeam seama că trecuse peste pudoare şi jenă de venise curajoasă la mine s-o doftoricesc.
Când am întors-o cu fața la mine era mai mult adormită. I-am desfăcut nasturii camăşii, iar pielea ei strălucea ca o marmură albă în mijlocul albastru al mării. Plinătatea sânilor se zărea prin decolteul pânzei ude şi lipite de piele. Gemea şi mişca din buze fără noimă. Mi-am turnat în căușul palmei lichidul, care trezea şi morții de puturos ce era, şi i-am masat pieptul. Oh, dacă n-ar fi fost răcită... Îi atingeam mătasea pielii calde, iar degetele mele treceau curioase pe sub materialul cămăşii până când sfârcurile ei îndrăznețe îmi gâdilau podul palmelor. Nu mai atinsesem astfel o femeie de şase ani...
Eram un păcătos, Doamne, dar ce bine mă simțeam în preajma ei! Avea încă sânii tari şi răzvrătiți, inima i se simțea cum fremăta sub învelișul sidefat al pielii, iar eu făceam cercuri în jurul generoaselor movile ca un apucat. Nu! Femeia ardea şi eu o atingeam ca un om pervers, în căutarea unei plăceri neînțelese. Nu!
I-am închis nasturii de la cămaşă şi Anda a început să tremure, luată de frisoane. Gata cu tentațiile! Trebuia să stau lângă ea până-i scădea temperatura. Am adus un lighean cu apă lângă pat şi-am udat un prosop să-i răcesc fruntea şi ceafa.
Încet, încet, temperatura îi scăzuse şi oboseala mi se strecurase prin vene, aducându-mi cu ea şi somnul. Am adormit pe scaun la căpătâiul ei.
-Ai rămas cu mine toată noaptea? mă trezi dimineață glasul ei.
Părea mult mai bine. Zâmbea cum nu o mai văzusem până atunci. Privirea ei era clară, directă şi se pironise asupra mea cu luare aminte.
-Te-am obosit..., spuse încet.
-Sunt mulțumit că ți-ai revenit, îi spun mângâind-o pe braț. Nici nu observase că avea cămaşa închisă aiurea în nasturi, stârnindu-mă şi obligându-mi ochii s-o privească numai de la gât în sus. Dar azi nu mergi la școală! Azi rămâi acasă să te pui pe picioare! Am să merg eu în locul tău câteva ore!
-Să-ți dau câteva cărți să...
-Nu! Fără cărți! Azi am să vorbesc cu ei doar despre vânătoare şi pădure. Vom povesti mai mult...
Îmi sări în brațe drept mulțumire şi mâinile ei calde în jurul gâtului meu mă făcură să mi se umple pieptul cu ceva... o senzație de plin, ca o bucurie tăinuită care vrea să iasă la iveală. Eram fericit pentru o clipă? Uitasem cum era... cât de bine era... Am sărutat-o pe obraz şi-am strâns-o încet la pieptul meu. Cum voi putea să-i dau vreodată drumul să plece?
Martie
Mirosea altfel satul, a frunză abia pocnită din mugur. Crengilor le crescuseră aripi fragede, îmbrăcate-n cănăfiori colorați de floare.
Zarzărul de la poartă îşi deschisese deja floarea, ca o mireasă mândră printre nuntaşi. Codruț era bucuros că acum putea alerga pe uliță doar într-o flanea ușoară. Ca și zarzărul, băiatul meu înflorise după ce-şi sărbătorise ziua de naştere. Împlinise şapte ani şi, pentru prima dată după atâta timp, ziua lui nu mi-a mai îngreunat așa de mult sufletul gândind la Smaranda.
Anda avusese tot meritul pentru asta. Copsese plăcinte cu brânză și îi chemase pe toți copiii de la școală să-i cânte "mulți ani, trăiască". Înconjurat de copii, chipul copilului meu strălucea.
Dar cel mai mult m-a surprins Codruț când, după ce s-a dus şi ultimul copil acasă, s-a apropiat de Anda și i-a cuprins mijlocul într-o îmbrățişare.
-Mulțumesc, Anda! îi spuse el. Ce bine că eşti cu noi! Ziua asta a fost aşa de frumoasă pentru că tu ai avut grijă de toate!
Anda îi mângâia creştetul cu drag şi inima mea bătea să-mi spargă pieptul. Era tabloul perfect să surprindă o îmbrățișare duioasă dintre o mamă şi fiul ei.
De atunci l-am surprins de mai multe ori cum se gudura pe lângă Anda, cum cerşea mângâieri rezemându-şi capul de brațul ei atunci când ea îi citea.
Relația dintre ei devenise închegată, iar gândul că va veni vremea când Anda va pleca de la noi mă frământa din ce în ce mai mult. Cum o să reacționeze Codruț? Ce întrebări va pune?
Aprilie
-Gata, omule! Gata cu finețurile! O vrei cu tine pentru totdeauna? mă întrebă Victor.
-Sigur că o vreau! Dar nu-i pot cere să rămână. Înțelegerea dintre noi a fost ca în iunie să plece, i-am răspuns învârtind aiurea paharul gol din fața mea.
-Nu va mai exista aşa ceva dacă o faci să se îndrăgostească de tine! Mai ai două luni. Ce vrei? Să plece şi să-i rupă inima lui Codruț? Şi nici pe tine nu cred că te-ar lăsă prea liniştit...
-Victore, am încercat, am îmbrățişat-o, am pupat-o... Dar ea... Nu-mi răspunde la nimic din ce fac, parcă nici nu contez... Doar Codruț este important pentru ea...
-Cum adică? Un țânc de şapte ani te întrece în amor? râse Victor.
-Ei, amor!
-Păi cred că pruncul ştie mai bine cum să o ia pe Anda. Nu-i vezi? El se agață cu orice ocazie de gâtul ei și primește de fiecare dată ceva: o mângâiere, un sărut, o îmbrățișare... Clar trebuie să iei lecții de la țânc!
Contrariat după discuția cu Victor de modul lent cum decurgea relația mea cu Anda, mi-am luat inima în dinți şi-am făcut eu primul pas.
Anda era în grădină. Îi plăcea după-amiaza să iasă în spațiul mic amenajat în stânga curții şi să privească florile şi copacii. Îşi pusese şi un scăunel la rădăcina unui măr, mai ales de când îşi dezvelise floarea îmbujorată.
-Te retragi mereu aici..., încep eu să-i vorbesc anunțând-o că mă apropii.
-Este aşa de frumos aici! De când a venit primăvara parcă şi aerul se bucură de soare, îmi răspunse ea cu privirea la pomii încărcați de floare din grădină.
-Te-ar tenta să rămâi aici, să te poți bucura în fiecare an de imaginea asta? Uite, pomul ăsta va rodi sigur la anul, iar de aici, spun eu urcându-mă pe primele două trepte ale scării rezemate de cireș, poți vedea până-n vale, la iaz sau când este cerul curat şi aerul fără praf... poți să zărești conturul Ceahlăului.
Ochii ei de alună căutau culmile promise în zare. Cum s-o fac să rămână? Cum să-i spun că mi-e dragă şi că o vreau lângă mine? Dar ce puteam eu să-i ofer? Plecând din satul ăsta mic şi sărac ar fi reuşit să-şi facă o viață mult mai bună în altă parte. Ar fi fost un gest de egoism din partea mea să-i cer să rămână?
-Nu am de ce să rămân, Sava. Nu mă ține nimic în acest loc...
-Nici Codruț? am întrebat-o.
-Codruț... copiii îşi revin dacă le schimbi preocupările. Mă va uita... Poate că ne vom scrie...
-Băiatul s-a apropiat mult de tine în ultimul timp. ..
-Nu pot rămâne doar pentru el, îmi spuse ea uitându-se iar la florile pomilor.
Ce putea să-mi spună mai mult? Cât de idiot puteam fi să nu înțeleg că aştepta o rugăminte şi din partea mea, un semn că o voiam lângă mine? Da! Atât de idiot puteam fi!
Nu-mi puteam deschide gura să-i spun că... Nu-mi puteam exprima sentimentele. Ceva nu-mi dădea voie să-i spun că... o iubeam. Da, o iubeam pentru liniştea adusă în familia mea, pentru gingășia şi grija cu care se purta cu băiatul, pentru atmosfera de familie din casă noastră, pentru... Pentru faptul că îmi trezise inima din amorțeală după atâția ani, pentru că o doream nu cu focul mistuitor al tinereții ci cu recunoaşterea sentimentului mocnit din adâncul sufletului meu.
O iubeam dar nu puteam să-i cer să rămână aici. Era tânără, avea viitorul în față. Cum să-i frâng aripile dacă ea voia să zboare? Nu voiam să rămână lângă mie din obligație sau din milă. O voiam cu totul, fără regrete, pentru totdeauna!
-Atunci rămâi pentru pomi, pentru sat, pentru liniştea asta...
-Toate astea îmi vor mângâia sufletul atunci când îmi voi aminti de ele. Dar nu lucrurile îi țin pe oameni într-un loc...
Of, am să-mi blestem toată viața de fiecare dată când am să-mi aduc aminte de clipa asta când n-am spus clar "Te iubesc! Rămâi!"
Iunie
Am intrat în casă şi-am găsit-o strângându-şi lucrurile. Aşa de repede trecuse timpul...
-Chiar vrei să pleci? o întreb. Te-ai hotărât deja?
-Săptămâna viitoare se încheie anul şcolar. N-am de ce să mai rămân, nu?
-Dacă te-ai hotărât...
Se hotărâse deja. Nu mai părea că vrea să rămână. Nici un gest... nici o privire nu spunea "Lasă-mă să rămân!".
M-am apropiat încet de ea şi i-am oprit puțin graba cu care punea în geamantan câteva lucruri.
-Aş vrea să ne luăm rămas bun acum şi nu mai târziu, de față cu Codruț...
Se întoarse spre mine cu ochii uşor umezi, cu gura ei, care altădată nu avea astâmpăr, acum strânsă într-o apăsare forțată. Gura ei cu buze pline, roșii, frumos conturate acum era chinuită de supărare şi primul meu imbold a fost...
I-am luat fața în palme şi i-am sărutat buzele cu foamea unui privat de aer când ajunge să poată respira iar. Se împotrivise la început, deşi nu mă îndepărtă de ea. O simțeam încordată şi nu ştiam dacă avea să mă pălmuiască. Dar se lăsă mai apoi gustată de buzele mele şi dulceața gurii ei mă înfometată şi mai mult.
-Chiar vrei să pleci? o întreb iar, încrezător că îi voi modifica hotărârea.
-De ce aş rămâne? spuse ea cu privirea plecată aşteptând cuminte în fața mea.
Nu se mişca. Era țeapănă și îşi privea mâinile cum se frământau. De ce ar rămâne?! Păi, ce mai voia? O sărutasem, o îmbrățişasem, o întrebasem dacă era sigură că vrea să plece... Ce mai puteam face? Poate că nu contam pentru ea aşa de mult...
-Îți doresc să ai parte de o viață așa cum ți-ai închipuit mereu. Oriunde te-ai duce să fii înconjurată de oameni buni şi să-ți refaci viața alături de omul care ți se potriveşte!
Mă privi rapid, surprinsă de urare. Ochii ei se măriseră pentru câteva clipe, apoi se îngustară cu o urmă de enervare.
-Cu cât plec mai repede cu atât îmi va fi mai uşor să mă instalez în altă parte. Am să-ți trimit actele de divorț prin poştă.
Se întoarse la geamantan şi continuă să trântească haină după haină în el.
Am ştiut când a ieşit pe uşă. Era încă întuneric, de afară se auzeau caii lui nea Marcu cum se foiau la poartă. Ştiam că vorbise cu el s-o ducă la Roman.
Ne înțelesesem să nu-l trezească pe Codruț, ca să nu îl facă să plângă, deşi mi-era că doar prin plânsul lui ar fi putut rămâne.
"Să fii fericită! " i-am urat eu şoptit. Cu fiecare pas al ei, care se auzea în liniştea nopții, inima mea îmi lovea pieptul tot mai mult. Sângele îmi alerga nervos prin vene și tot ce vedeam în fața mea era...beznă!
Doamne, nu aşa voiam să fie! Nu trebuia s-o fi lăsat să plece! Codruț dormea liniştit în odaia mare, însă mie somnul tihnit nu avea să-mi mai vină.
M-am dus în odaia mică, să mai respir aerul îmbălsămat cu parfumul Andei. Plecase... Pierise și o parte din inima mea. Ea mi-o luase şi-acum eram incomplet. Incomplet! Incomplet? Ce trebuia să fac? Vocea ei îmi răsuna în creier.
"N-am de ce să mai rămân, nu-i așa? "
"De ce aş rămâne?"
"Nu lucrurile îi țin pe oameni în loc..."
"Nu pot rămâne doar pentru Codruț"
Dar pentru mine putea rămâne? Trebuia să fac ceva! Viața noastră fără ea va fi din nou ştearsă şi nu puteam permite asta.
Am ieşit din casă în fugă, am scos calul din grajd și-am pornit în goană la Victor.
-Victore! Victore! am strigat la el.
A ieşit frecându-şi ochii de somn.
-Dacă n-a început iar războiul atunci pregăteste-te de o chelfăneală, cât ești tu de bătrân! zise el morocănos.
-Victore, scoală pe mătuşa să fugă acasă la mine să stea cu Codruț! continui eu să strig la el fără să cobor de pe calul agitat.
-Da' tu unde pleci?
-Mă duc să-mi aduc nevasta acasă! i-am spus şi am mânat calul pe drumul spre Roman.
Nu ştiam ce-aveam să-i spun când am s-o văd. Dar nu puteam s-o las să plece fără să-i mărturisesc ce aveam în suflet. Făceam asta pentru mine şi Codruț, pentru familia mea în care Anda îşi conturase clar rolul de mamă şi femeie. Trebuia s-o înduplec să vină cu mine acasă!
Goneam calul ca un apucat. Parcă pietrele de pe drum se înmulțeau și lungeau drumul. Încă puțin şi trebuia să văd căruța lui nea Marcu. Cât de repede putea să meargă un hârb de căruță trasă de doi cai bătrâni?
Între copacii de pe drum am zărit-o! Cămașa ei albă strălucea ca un far în negura fluidă a dimineții. Căruța nu era departe şi doar în câteva clipe, care mi se părură ani, am ajuns lângă ea.
-Nea Marcu, oprește! am strigat la el, dar omul nu auzi.
Anda îşi întoarse ochii ei mari spre mine şi nu înțelegea ce se întâmplase cu mine. Puse mâna pe mâneca lui nea Marcu şi-l făcu să oprească.
-Ce-i ? Am uitat ceva? mă întrebă Anda când omul oprise nedumerit.
-Nu, ai luat ceva ce-mi aparține, Anda! i-am răspuns coborând repede de pe cal şi ducându-mă la ea.
-N-am luat nimic, Sava! mă asigură ea dând negativ din cap.
-Mi-ai luat... Cum ai putut să pleci? o întreb dojenitor. Cum ai reuşit să faci asta?
-N-am luat nimic din ce nu-i al meu! insistă ea.
-Exact! Exact! Ai luat ceva ce l-ai făcut al tău, deși nu era la început!
Anda se căută în buzunarele fustei dar nu găsi nimic. Deschise apoi gentuța agățată de umăr şi-am oprit-o din scotocit punându-mi palma peste mâna ei.
-Mi-ai luat inima, ai făcut-o a ta şi-acum fugi cu ea în altă parte. Unde pleci cu ce am eu mai bun?
Mă privea nedumerită. Gura ei întredeschisă începu să tremure emoționată.
-Unde pleci când te iubesc așa de mult încât nu mai am aer destul de când ai ieşit din casă? Te iubesc! Te iubesc așa de mult că mă surprinde și pe mine! Anda, îmi vreau nevasta înapoi! Vreau să fii nevasta mea cu-adevărat, așa cum ne-a fost lăsat de la Dumnezeu! Spune, Anda, te întorci cu mine acasă?
Ochii ei sclipeau şi lacrimi îi scânteiau pe obraz în lumina sângerie a zorilor. Clătina din cap şi inima mea se oprise clipe bune. Aerul îmi dispăruse din plămâni şi ochii mei nu puteau să se închidă de teamă că vor pierde imaginea ei.
-De ce ți-a luat atât? mă certă ea cu voce gravă și înecată în lacrimi. De ce nu m-ai oprit până acum? Am crezut că nu mă vrei... Am crezut că nu...
-Te iubesc, femeie frumoasă şi elegantă! Te iubesc şi dragostea asta mă înebuneşte dacă nu ești lângă mine!
-Mai stăm mult, că acuşi e prânzul şi mai avem până la Roman! întrebă nea Marcu frecându-şi ceafa.
-Nea Marcu, nu mai sta! Doar îmi iau înapoi nevasta şi te las să pleci sănătos! i-am spus omului şi-am întins mâinile în căruță s-o ridic pe Anda în brațe.
Am suit-o pe cal, am legat geamantanul ei de şa şi-am pornit amândoi spre casă.
-Spune-mi, Anda, mă iubești şi tu puțin? am întrebat-o strângând-o în brațe, cu gura aproape de urechea ei.
Nu știu cum făceam, dar îmbrățişările noastre de până acum tot în felul ăsta se petreceau.
-M-am îndrăgostit de tine încă de când ai venit să mă ajuți să curăț odaia de lângă grădiniță.
-Şi-atunci cum ai putut să pleci?
-Nu plecam de tot. Mă întorceam spre seară înapoi cu nea Marcu, zâmbi ea. Nu puteai să scapi așa uşor de mine!
Soția mea mi se cuibărise în brațe. Căldura trupului ei îmi adusese vindecarea sufletului. Mă întorceam acasă cu o bucurie nouă. Iubeam şi dimineața ne îmbrățişa cu speranță.
Sfârşit
Mulțumesc cititorilor mei dragi, mai ales pentru părerile, comentariile şi îndemnurile primite. Am călătorit împreună câtva timp şi ştiu că nimic pe lumea asta nu-i întâmplare.
Vă îmbrățișez şi vă aştept să ne regăsim pe aceeaşi cale fermecată: cuvintele !