De dragul tău... (II) (finalizată)

11. Botezul

     M-am trezit înşfăcat din aşternut şi trântit pe podea. Un vârf de cizmă mi-a lovit cu forță pieptul, lăsându-mă fără aer pentru câteva secunde. Buimac, m-am uitat la omul care mă ținea de guler cu o mână şi mă lovea peste gură cu pumnul celălalt. Era un coșmar?  Trebuia să mă trezesc!

     Pipăiam cu mâna în spatele meu un scaun, ceva să apuc, şi să lovesc şi eu. Un nou pumn peste obraz m-a  trimis cu viteză înapoi.  M-am lovit cu capul de ceva. Scaunul! Am apucat de un picior de lemn şi am dat în omul încruntat. Avea ochii înroşiți de ură şi riduri adânci îi zăbreleau fruntea.
    
      Căzuse secerat la podea. Avea o mână atârnând peste piciorul meu. M-am tras înapoi şi, cu toate că simțeam cum sângele mi se prelingea pe obraz, am avut puterea să mă ridic şi să caut sfoară. L-am legat de mâini, apoi de picioare şi l-am dus în spate, afară din cabană. L-am suit pe cal de-a curmezişul şi i-am pus un căluş la gură. 

     Mi-am luat pușca şi-am încălecat, hotărât să-l predau pe mâna jandarmului din comună. Bănuiam că era omul primarului dar nu puteam dovedi. Nu scosesem nici o vorbă de la el, doar primisem câțiva pumni zdraveni de-mi era greu să urmăresc drumul.

     Omul nu se mişcase pe spatele calului. Când am ajuns la Valea, agentul mi-a zâmbit.

     -Te-a burdușit ceva... Arăți mai bărbat!

     -Şi el ar trebui să arate bine, zic scuipând sângele care-mi umezea colțul gurii.

     -V-ați împrietenit? continuă agentul.

    -N-am apucat să facem cunoștință,  dar poate reușim, cu ajutorul dumitale.

    -Dă-l jos de pe cal să-i văd mutra!

    Am descălecat şi-am tras de om să-l dau jos de pe spinarea calului. La lumina care venea din clădirea postului omul care mă atacase îmi părea cunoscut. Îl mai zărisem prin pădure. Punea capcane pentru iepuri și pierdea timpul pe poteci. Pândea, deci. Atunci nu băgasem de seamă. Dar acum, după ce mă atacase în cabană, când mai erau câteva ceasuri şi se crăpa de ziuă, toate amintirile despre el îmi înviaseră în minte.

     -Este unul din oamenii primarului. Miliția nu l-a găsit acasă. Nevastă-sa a zis că-i plecat de-o lună la strâns grâul în Bărăgan, la un văr. Şi uite unde-i Bărăganul!  râse agentul şi-i ridică omului capul prinzându-i smocul de păr de pe frunte.

     -Dau o declarație că m-a atacat acum câteva ceasuri în cabană. Nu cred că voia să mă omoare. Venea cu un cuțit sau cu toporul. Dar avea mâinile goale şi mă juca în pumni. Grei pumni, oftez atingându-mi buza spartă.

     -Cred că voia să te sperie, să-ți arate că nu ai învins pe deplin. Dar m-am cam săturat de ăştia! Sunt ca nişte câini asmuțiți de unul care se crede stăpân pe moșie. Nu s-a schimbat nimic după război, băiete, oftă agentul. Ăla care ajunge mai sus nițel ca alții se crede stăpân şi uită cine l-a ales să fie gospodar peste oamenii locului.

     Am scris cum se petrecuseră lucrurile şi-am plecat. Mă dureau coastele, pe piept îmi apăruseră urme roşiatice spre vinețiu. Dăduse cu sete, blestematul.  Norocul meu că nu avea cuțit, altfel nu scăpăm viu din mâinile lui.

     Am ajuns în cabană şi-am căzut lat peste saltea. Acum, că era cabana mea, trebuia să-mi fac un pat ca lumea şi să-mi acopăr găurile dintre scânduri ca să nu îngheț la iarnă. Dar nu mă mai puteam gândi la asta.  Parcă trecuse peste mine o cireadă de vite. Am adormit...

     Mi-era bine. Cineva îmi spăla fața cu o cârpă moale și rece. Mirosea a muşețel. Am vrut să zic ceva dar gura mă durea. Buza mi se umflase  şi atingerea aceea blândă... Mi-era frică să nu dispară.