-Tovarășe Albu! O clipă! aud din spate cum mă strigă directorul şcolii. Tovarăşe, ce interes ai avut să faci curat în cămăruța învățătoarei?
-Poftim? fac eu neînțelegând ce vrea să zică.
Veneam de la pădure şi oprisem la magazinul de la coperativă să cumpăr pentru casă ulei şi făină. Voiam să-i fac lui Codruț niște scovergi pudrate cu zahăr. M-a surprins omul ăsta cu remarca lui.
-Te-am întrebat ce interes ai. De când ai venit în sat toate s-au întâmplat cu motiv. Pe primarul celălalt l-ai dat pe mâna miliției imediat ce te-ai făcut pădurar, nu-i aşa?
-Fura lemnul din rația pentru iarnă. Luase şi din lemnul pentru şcoală, ştii prea bine!
-Unii spun că te-ai însurat aproape cu o minoră, că abia împlinise Dița optsprezece ani şi nici într-un an s-a prăpădit, sărmana...
-Ce vorbe-s astea, directore? Cine sunt "unii" despre care vorbeşti? Oare nu-i doar vocea dumitale?
-Ce treabă am eu cu viața dumitale? Eu doar mă intreb de ce te bagi aici, în şcoală, şi vii să faci ordine în odaia femeii care-a venit de la Roman?
-Femeia asta este învățătoare în sat şi frumos ar fi fost să o primim cum se cuvine, că ea o să ne învețe copiii. Ce-am făcut eu, crezi? Am dat o mână de var în odaia aia plină de mizerie, unde i-ai zis să stea.
-La noi nu-i ca la oraş. Voia hotel, să meargă la oraş atunci!
-Să o primești în mizerie nu-i o scuză pentru sărăcia satului. Să-i spui să se întoarcă la oraş când pruncii noștri merg atâta cale până la şcoala din comună şi-napoi, abia ăsta poate fi un interes! ridic eu vocea la director.
-Aha! Vezi că am dreptate? Ți-a căzut cu tronc învățătoarea sau vrei să mă înlături şi pe mine din funcție?
-Tovarăşe director, când ești corect cu angajații şi ții la copiii satului, nici Dumnezeu n-are cum să te dea jos din funcție.
-Atunci ți-a cășunat pe învățătoare...
Ce voia omu ăsta? Să mă enerveze şi să-i învinețesc obrazul sau s-o facă de ruşine pe învățătoare?
-Dacă dai cu var în odaia de lângă magazia şcolii înseamnă că vrei s-o ai pe învățătoare?
-Zi că nu! Ce, nu-i de nasul tău sau nu te țin balamalele?
M-am uitat la director nedumerit şi contrariat. Omul ăsta era chiar directorul? Ce era cu aluziile astea? O voia el pe învățătoare?
-Ştiu că mătuşa Valeria a dat cu var în primărie, spun eu, ştiind că biata femeie îi era cumătră. Oare nu i-a cășunat şi ei pe primar?
-Cum poți vorbi de mătuşa Valeria aşa? Este o femeie serioasă, cu bărbat şi copii mari...
-Nu fac decât să merg pe logica dumitale..., adaug eu calm.
-Destul! scurtă directorul, ridicând o mână. Uită ce-am spus!
Și plecă nervos din calea mea, bombănind. Rămăsesem în drum ca trăsnit. Naiba să mă ia dacă mai înțelegeam oamenii ăştia! Să oferi ajutor cuiva era în sat înțeles ca un gest care putea s-ascundă un interes. Clar, trebuia să stau departe de învățătoare, ca să nu abat spre ea toate vorbele astea ruşine asemenea!
Pe drumul spre casă vedeam babele cum vorbeau în colțul baticului și se uitau după mine. Mă bârfeau, ştiam asta, dar gura lor îl putea afecta pe copilul meu. Dacă vorbe, cum aruncase directorul, ajungeau la urechile lui Codruț...
Am trecut pe la mătuşa Vera să-l iau pe Codruț și, când să ies pe poartă, ea mă opri.
-Să nu iei seamă la tot ce se spune în sat, băiete!
-Nu știu ce se spune, mătuşă. Nu ştiu să fi făcut rău la nimeni...
-Uite, Sava, sunt bătrână și, oricât te-aş vrea însurat, tot nu mă pot dumiri de ce zic babele că ai trăit cu învățătoarea?
-Ce-am făcut? Doamne sfinte! Cine-i zis asta?
-Păi cică v-a prins directorul în magazia şcolii...
-Asta-i minciună, mătuşă! Cum să fac asta? Doar nu-s om de nimic. Femeia aia va fi învățătoarea lui Codruț. Cum s-o înjosesc într-un scandal aşa de urât?
-Adică nu te-ai atins de învățătoare!
-Pe ce am mai sfânt mă jur, mătuşă! spun eu făcându-mi cruce.
-Atunci ține-te departe de școală, băiete, c-ai să-i faci fetei mai mult rău decât bine!
-Cred că asta este calea. Directorul o vrea plecată, că doreşte să se mute la Valea şi şcoala asta să dispară. De asta i-a dat o odaie ca un grajd!
-Dragul mătuşii, stai departe de biata femeie!
Mi-am suit copilul în şa şi-am încălecat şi eu.
-Ştii ce i-am zis lui Silviu azi? mă întrebă el. Că ştiu toate literele din ziar să le citesc.
-Păi, ai zis bine...
-Dar am mințit. Nu le ştiu chiar pe toate. Mai am multe de învățat...
-Este firesc, dar ce anume mai trebuie să înveți?
-Uite, tată, ştii câți de "a" există?
-Unul...
-Nu! Există "a" mare şi "a" mic, de tipar sau scris de mână. Îți dai seama câte a învățat Silviu până să termine alfabetul? Mi-a zis că dacă nu ştiu toate literele nu pot citi basme. Ştii ce-s basmele?
-Tu știi? îl întreb să văd dacă înțelesese bine.
-Basmele sunt poveşti cu zmei şi bărbați curajoși, cu puteri multe... Tata, trebuie să merg la şcoală numaidecât!
Codruț intră în casă cântând alfabetul, iar eu am început să pregătesc coca pentru scovergi.
Sfârâiau în tigaie când a intrat. Avea rochia plisată, albastră, cu o centură neagră pe mijloc. Venise ca o furtună. Fața îi era uşor îmbujorată, dar ochii ei mari scăpărau scântei. Dacă nu era aşa de supărată aş fi putut să spun că era chiar... frumoasă. Dar poate mi se părea?
-Dumneata eşti nebun? Când m-am culcat eu cu dumneata? spuse ea încet, dar apăsat.
-De ce spui asta? o întreb.
-Tot satul ştie c-am trăit cu dumneata! insistă ea.
-Sunt vorbe! spun întorcând formele de pâine în tigaie. Știi că nu-i adevărat, ce-ți pasă?
-Cum să mai merg cu fruntea sus prin sat? Cum să le spun oamenilor să-şi lase pruncii la școală? Ai zis la tot satul că mi-ai făcut curat în cameră şi...
-N-am zis la nimeni că te-am ajutat. Şi eu am auzit bârfa asta în sat... Directorul m-a oprit azi să mă întrebe dacă vreau să-l dau jos pe el sau am un gând cu dumneata... Prostii!
Doamne! Cum să-i spun bietei femei că omul acela mă suspecta de interes pentru ea? Şi-aşa era destul de necăjită. Să mai fie și jignită?
- Şi n-ai negat? L-ai lăsat să creadă asta şi să împânzească satul? Poate pentru dumneata nu contează, dar pentru mine este important să fiu respectată.
-Şi-ai să fii, te asigur eu! Dacă mai vorbește careva despre onoarea dumitale atunci cu mine are de-a face!
-Oh, nu! Nu pricepi? Nu te mai băga pentru mine! Stai departe de mine!
Am oftat zgomotos. Era destul de nervoasă și ştiam că orice intervenție de-a mea putea să-i distrugă bruma de încredere pe care i-o acordaseră oamenii din sat.
-Vorbeşti de parcă ți-am vrut răul. Chiar așa de grav a fost că ți-am dat o mână de-ajutor?
-Se pare că aici, în sat, toate se interpretează...
-Și dacă ai venit azi la mine în curte să-mi reproşezi asta, oare babele nu te-au văzut? Nu crezi că te-ai băgat şi mai tare în neînțelegerea asta?
Ea zbătu neputincioasă din mâini și dădu să se întoarcă, să plece. Scovergile parfumau aerul și doar mort puteai să treci și să nu vrei să guști.
-Tata, sunt gata? veni Codruț. Bună ziua! salută el când dădu cu ochii de învățătoare. Tata face cele mai bune scovergi, mai bune şi decât mătuşa Vera. Trebuie să gustați!
-Chiar cele mai bune? făcu ea. Dacă nu gust n-am să ştiu niciodată, spuse zâmbind.
Pâinea dulce lăsa pe buzele lor fire de pudră albă. Erau două guri la care mă uitam cu jind: gura Smarandei, în formă mai mică, şi o altă gură vie, roşie şi-acum... foarte dulce.
Eram un idiot! Unde-mi zbura mintea? Ce-mi trebuia mie încă o gură? Dulce? Şi ce dacă? De femeia asta nu trebuia să mă ating!