-Cetățeană Brumă Smaranda, de bună voie și nesilită de nimeni iei în căsătorie pe cetățeanul Albu Sava?
-Da.
Vocea ei, răspândind răspunsul în încăperea largă, se lovi de pereții reci şi se desfăcu în zeci de ecouri. Inima mea primea toate sunetele şi le trimitea prin vene, să mă umple de dorința de a o săruta cât mai curând.
-Cetățene...
N-am ascultat cuvintele bărbatului din fața noastră. Atenția mea era la viitoarea mea soție. Avea un profil mândru, cu fruntea curbată şi nasul cârn în vânt, iar buzele cărnoase erau date cu un pic de ruj de doamna care îngrijea casa unde stăteam. Ce făcusem bine pe lumea asta de aveam parte de o așa femeie frumoasă?
Când am simțit lovitura de cot în coaste mi-am dat seama că era rândul meu să răspund.
-Da, am zis repede, fără sa mă gândesc, și am fost chemați să semnăm în documentele primăriei.
Martori erau Victor și doamna Mari Vasilescu, femeia care ne găzduia. Am terminat cu toate şi am ieșit în stradă, să ne întoarcem acasă. Zâmbeam continuu, ca un om beat de fericire. Îl vedeam pe Victor preocupat să stabilească ce urma să facem în clipele următoare, dar mintea mea nu producea niciun gând. Eram îndrăgostit?
-Plecăm azi, doamnă Mari, spuse Victor. Mergem să ne luăm bagajele și să plătim pentru găzduire.
-Eu credeam că mai rămâneți..., făcu dezamăgită doamna Mari.
-Cred că ne înțelegeți că vrem să ajungem mai repede acasă! spun eu, strângând-o lângă mine pe Smaranda.
Ea nu zicea nimic. Se lăsase luată de după umeri, moale ca o păpușă de pluş. Nu-mi dădeam seama dacă îmi plăcea sau era ceva cu ea... Aproape că nici nu mai simțeam pământul şi nerăbdarea cu care aşteptam să ne întoarcem în sat îmi umplea pieptul tot mai mult şi mă lăsa fără aer.
-Sigur. Chiar mă bucur că am luat parte la așa un eveniment important din viața voastră..., spuse nostalgică doamna Mari.
Pe drum am vorbit despre ce aveam de făcut în zilele următoare. Comandantul ne spusese să ne întoarcem în sat şi să ne continuăm activitatea. Urma să vină cineva de la Miliție şi de la Ocol să stabilească vinovații. Până atunci...
-Cred c-ar trebui să mă întorc în cabană, spun eu cu voce șoptită vazând-o pe Smaranda cum moțăie. Nu vreau să dau de bănuit primarului că planurile mele s-au schimbat.
-Atunci te las în drum la marginea pădurii. Am să vin cu calul peste câteva ceasuri. Ai grijă ce spui! Să fie asa cum ne-am înțeles... ai avut treabă la Ocolul Silvic si eu trebuia să-i cumpăr câte ceva Diței de la oraş.
Smaranda se ghemuise între noi și moțăia. Când i-am simțit capul sprijinindu-se pe umărul meu o căldură blândă mi-a pătruns în tot trupul. Aşa cum dormea, cu buzele întredeschise, cu fața relaxată şi buclele jucându-i peste obraz, părea o copilă. Of, făcusem din ea femeia mea și nu știam ce gânduri avea despre mine, ce simțea pentru mine. Inima-mi spunea să sper că va veni curând momentul când o să-mi spună că mă iubește.
La marginea pădurii m-am dat jos din şaretă. I-am lăsat să meargă acasă, în sat. Mă uitam în urma lor cu jind. Nu după Victor, se-nțelege. Ochii Smarandei mă țintuiau locului. Mă privea ca şi cum aş fi părăsit-o. Îi explicasem de ce se întoarce singură acasă la buna ei, dar i se vedea pe chip că nu-i convenea.
-Unde umbli, pădurare? Așa ne-am înțeles noi? Te faci nevăzut de câteva zile bune și nu știe nimeni unde ești. Avem treabă, nu ți-a fost clar?
Primarul era deja în cabană, cu fața schimonosită de nervi, cu venele de pe gât pompând venin. M-ar fi linșat pe loc dac-ar fi fost după el. Cum am intrat m-a prins cu amândouă mâinile de gulerul cămăşii, strângându-mi gâtul așa de tare, că aerul nu mai intră în plămâni pentru câteva secunde.
I-am prins mâinile cu forță şi l-am obligat, prin strânsoare, să-mi dea drumul. Nu eram un adept al violenței, dar aveam destulă forță să-l pun la pământ dacă aş fi fost obligat. Mă avantaja vârsta şi construcția mea față de statura lui plină dar fără vlagă a lui.
-Să nu-mi pui bețe-n roate că nu mai scoți capul în lume nici tu nici curva ta! răcni primarul. Ne-am înțeles să facem treaba împreună, să vii să faci hârtiile pentru căruțele de lemne. De unde crezi că scot bani pentru nuntă? Ai tu? Dai tu ceva?
-Am avut treabă la Ocolul Silvic! spun eu aranjându-mi cămaşa, enervat de jignirile care au ieşit din gura lui. Am fost chemat să mi se dea actele finale că am fost instruit. Ce atâta gălăgie? Mai sunt două săptămâni până îți vinzi fata.
-Obraznicule, te crezi cumva deasupra mea? Te calc în picioare zi și noapte, când am chef!
-Abia am ajuns de la Roman. Lasă-mă să mă schimb şi mergem împreună s-alegem copacii.
-Să termini mai repede și-apoi să vii cu mine acasă! Nevastă-mea te-a invitat la masă. Nu știu de ce vrea să te vadă de pe-acum.
-Măcar ea vrea să mă vadă..., zic scoțându-mi peste cap cămaşa.
-Dacă în mintea ta de porumbel credeai că fii-mea moare de dorul tău te-nşeli!
-N-am stabilit ceva, primare!
-Mai este ceva? mă privi încruntându-se.
-Dacă zoreşti atâta cu nunta, cum vede toată lumea, poate că Ancuța ar trebui să rămână şi grea. Te-ai gândit la moștenitori, cred...
M-am ferit la timp de el, trecând pe lângă mine ca o ghiulea şi proptindu-se în peretele sobei. Dintre bârnele cabanei ieșiră fuioare de praf.
-Să nu te-atingi de fata mea!
-Uiți că este deja atinsă... Cearșaful pe care-l păstrezi dovedește asta.
Primarul ieși din cabană înjurând.
-Te-aştept în două minute afară..., mârâi el.
M-am schimbat în uniforma de pădurar. Îmi luasem harta și carnetul fals dat de comandant, ca să poată urmări traseul căruțelor după plecarea din pădure. Când am ieşit şi eu din cabană primarul terminase de fumat o țigară. Se calmase puțin, dar pufnea de fiecare dată când mă privea.
Am însemnat copacii şi am făcut actele pentru ei, specificând că sunt lemne de foc. Oamenii lui erau deja echipați cu fierăstraie şi topoare, căruțele așteptau la marginea drumului făcut prin pădure tot de ei în trecut. Afacerea trebuia să continue.
La primar acasă mirosea a borş şi a plăcinte. Nevasta lui se dăduse peste cap să gătească bunătăți pentru noi, dar ştiam c-or să-mi stea în gât toate. Sloiul de fată se aşezase lângă mine, îmi pusese în farfurie şi mă întreba din când în când dacă mai voiam câte ceva.
-Mă gândeam că ți-e dor să mănânci ceva cald, ca la mama acasă... , începu femeia. Şi voiam să te cunosc şi eu.
Fusese frumoasă femeia primarului. Păstra trăsăturile blânde şi curate ale vremii din tinerețe, doar câteva riduri la colțurile ochilor spuneau că timpul a lăsat urme.
-Mulțumesc de invitație! zic eu îndrăzneț. De acum o să ne vedem mai des, dacă asta își dorește și Ancuța.
Fata icni dezgustată, îmi zâmbi de nevoie și îi aruncă primarului o privire să o scape.
-Fata mea n-are nevoie de ajutorul tău, băiete! Sunt multe treburi femeiești de făcut în perioada asta. Tu doar fă ce trebuie să faci!
-Lasă băiatul în pace, omule! Ce dacă vine mai des? Aşa-i cu tineretul... E bine să se cunoască, să vorbească... După cununie nu mai au ei timp de asta. ...
-Mamă, ce-ți veni? se supără Ancuța.
-Ce? Nu zic bine? se apără zâmbind femeia. Mai vino, băiete, să guști o zeamă bună de găină și niște sarmale de-alea făcute în rola sobei! Cu stomacul plin toate au o rezolvare pe lumea asta!
Nu înțelegeam de ce mă voia prezent în casa ei nevasta primarului, dar puteam fi sigur că Ancuța era numai spume de nervi.
Strânsese masa femeia, băusem un pahar cu vin şi simțeam că cei de la masă aşteptau să plec. Aşa cum era obiceiul, ca tânăr îndrăgostit de fata de la masă, trebuia să o chem afară să vorbim.
-Aş vrea să-i spun câteva vorbe Ancuței, dacă se poate..., spun eu cu ochii în ochii nevestei primarului.
-Cum nu, băiete! Hai, Ancuță, du-te cu el puțin afară să vadă lumea că eşti întrebată!
-Bine, mamă! se ridică ea de la masă. Nu-ți fă griji, nu zăbovesc mult.
Afară seara îşi țesea pânza întunecată peste sat. Lumina din casă făcea bride albe pe pământ.
-Ce voiai să-mi spui? mă întrebă ea strângând din dinți. Nu-i de-ajuns ca mi-ai stricat pofta de mâncare?
-N-aş da pe apropierea de tine nici o para chioară, fato! spun eu relaxat. Maică-ta mă cheamă la masă, taică-tu te vinde destul de ieftin şi tu, ca proasta, îi faci jocul... Ce mai ai de vânzare, ia spune?
-N-ai pic de ruşine, coate-goale! Ai să plăteşti pentru vorbele astea!
-Deocamdată plătești tu! Ce-ai să faci dacă mă ia gura pe dinainte la nuntă şi zic despre cearșaf? Poți să negi?
-N-ai să îndrăzneşti! Dița va fi prima care va avea de suferit, ți-o jur!
-Ce te superi așa? Nu de asta te măriți cu mine? Că nu mai eşti fată mare?
-Nu! se auzi un scâncet în noapte.
Pentru o clipă am tăcut amândoi. De undeva se auzeau foşnete, paşi împiedicați şi pietre mişcate din loc pe drum. Nu mă ajuta deloc lumina asta cenuşie a serii. Cineva ascultase discuția noastră, cineva aflase de nunta mea plănuită. ..
Am plecat din curtea primarului lăsând-o pe Ancuța cu privirea îngrijorată. Nici ea nu văzuse cine ne ascultase... Dar ei îi era teamă să nu piardă ceea ce credea că oricum posedă: pe mine.
Drumul era pustiu. Un câine trecuse pe lângă gard ca o fantomă. Nu era nimeni... Speram să văd ceva care să-mi spună cine strigase. ..
Am făcut un ocol pe drumul dinspre fântâni, dar nici o umbră nu-mi atrase atenția. În urechi auzeam tot mai clar scâncetul "Nu!" şi nu pricepeam de ce-mi adusese atâta neliniște. Undeva, în adăpostul nopții, o voce fără chip schimbase ceva în mine. Mă făcuse să simt.