Ceasul antic de pe perete a anunțat ora două noaptea, iar noi eram încă trezi. După ce Radu plecase, i-am spus lui Jesse cine este și ce s-a întâmplat fără a intra în prea multe detalii. Datorită evenimentelor recente, n-am mai avut chef să ne întoarcem la bal, așa că ne-am schimbat hainele elegante și ne-am așezat pe canapeaua din camera de zi. Înfășurată într-o pătură și scoțându-mi agrafele din păr, ne-am evaluat opțiunile. Ale mele în cea mai mare parte, din moment ce el nu avea prea multe, dar era bun să-mi testez ideile pe el.
La fiecare câteva minute, mi-am verificat telefonul. Am tot încercat să o contactez pe Rodica, însă nu răspundea. Paznicii ei mă informaseră că se întorsese la hotel și dăduse ordin să nu fie deranjată, altfel le-aș fi cerut să spargă ușa. Având în vedere posibilitatea că Radu putea să fie cu ea și erau ocupați să recupereze timpul pierdut, să se împace, să se certe sau orice altceva, nu am vrut pe pandurii să fie puși în situația dificilă de a alege pe cine să asculte – instinctul, datoria sau șefii – așa că tot ce puteam face era să o aștept pe ea să ridice naibii telefonul.
Când a făcut-o, m-am trezit fără cuvinte. Ce spui cuiva care a pierdut iubirea vieții ei?
— Sunt bine, a zis Rodica.
Recunoșteam o minciună, când auzeam una. Și eu fusesem în pielea ei. Spusesem aceleași cuvinte după căsătoria lui Ștefan cu Denisa. Confruntată cu inevitabilul, ce altceva puteai spune?
— L-ai văzut?
— Da.
Și?
— Vrei să vin la tine?
— Nu. A oftat. Trebuie să trag un pui de somn. Vorbim mâine. Bine?
— ...Bine. Încurcată, am pus telefonul jos.
Sprâncenele lui Jesse s-au arcuit într-o întrebare mută. Am clătinat din cap și am aruncat pătura la o parte, căutând orbește pantofii cu piciorul pe podea. Odată ce m-am ridicat în picioare, m-am dus să-mi iau jacheta. Era frig afară, iar drumul până la hotel, purtând doar rochia, mă convinsese de asta.
— Unde te duci?
— Să iau niște aer.
Am ridicat o mână la pandurii din coridor, pentru a-i împiedica să-și părăsească posturile. Trotuș și Spânu ar fi obiectat, dar din moment ce era atât de multă pază în jur din cauza balului, ei primiseră o noapte liberă.
Câteva secunde mai târziu, am auzit o pereche de pași în urma mea. Nu era sunetul moale al cizmelor din piele pe pavaj, era sunetul unor adidași tociți bine pe trotuar. M-am uitat înainte și n-am spus nimic. Dacă voia să mă însoțească, atunci așa să fie. Probabil că se sufoca cu toate restricțiile impuse de când îl luasem în grija mea.
Am părăsit hotelul împreună și am intrat pe străduțele înguste ale orașului vechi. Luminile erau slabe, ca și cum cei mai mulți oameni știau că trebuie să fie în pat la ora aceea. Ici și colo, sclipiri fulgerau în direcția noastră de la baza clădirilor sau de pe garduri – pisici vagabonde care explorau cartierul în căutare de hrană. Niște câini au lătrat somnoroși. Era atât de târziu, încât am întâlnit puțini oameni și nu ne-a deranjat nimeni. În plus, toată acțiunea avea loc în Piața Mare, unde localnicii organizaseră propria petrecere, chiar dacă nu fuseseră invitați la bal.
Plimbarea m-a ajutat să-mi limpezesc gândurile. Trebuia făcut ceva. Max stătuse prea mult timp aici. Nimic nu-i explica prezența sau cel puțin mie nu-mi venea nicio idee. Trebuia să plece ca să putem reveni la o viață aparent normală. Și Radu... Ce să facem cu Radu? Poate că o să plece de unul singur. Nu mai poate trăi aici, niciodată. Dar cum a intrat în țară în primul rând? Încă nu mă împăcasem cu ideea.
După ce am trecut de Turnul Porții, un edificiu vechi din perioada în care Sibiul fusese un oraș fortificat, strada a devenit mai îngustă și mai înclinată, uneori fiind întreruptă de scări: Pasajul scărilor. Înconjurați de ziduri roșcate atât de aproape de jur împrejur și cu arcade din cărămidă deasupra, era o priveliște impresionantă în timpul zilei, dar avea tendința să provoace o senzație de claustrofobie pe timp de noapte.
— N-o să ne rătăcim? a întrebat Jesse.
— Nu.
Mai fusesem în oraș de mai multe ori. Mă încredeam în abilitățile mele de orientare și, dacă totul eșua, ne puteam oricând îndrepta spre vest în direcția râului. Știam să-mi găsesc drumul de acolo.
Pierdută în gânduri, n-am acordat prea multă atenție grupului de oameni care veneau de după colț. Prezența lor o înregistrasem – patru bărbați, mergând cu capul plecat și râzând încet după ceea ce părea o seară petrecută la băut în Butoiul de Aur. Totuși, mi-au atras atenția când Jesse a pășit protector mai aproape de mine. Gestul i-a amuzat și au chicotit.
Au schimbat câteva șoapte, apoi unul dintre bărbați și-a îndreptat spatele și s-a uitat în sus. Ochii i-au strălucit, reflectând lumina puțină din pasaj.
— Știu că abia am mâncat... dar asta va fi distractiv, a zis, iar cel de lângă el a mârâit de acord.
Dintr-o dată, patru perechi de ochi strălucitori s-au uitat la noi ca niște prădători.
— Bine, dar fă-o repede, înainte să vină poliția, a spus al treilea.
În acel moment, Jesse a avut proasta idee să treacă în fața mea. Înainte de a putea termina mișcarea, unul dintre vampiri l-a înșfăcat și l-a izbit de perete, țintuindu-l acolo.
Țipătul meu a străpuns noaptea:
— Nu!
— Ușurel, frumoaso... nu vrei să sufere mai mult decât trebuie, nu-i așa? Vampirul care vorbise primul mi-a suflat în față. Ce-avem noi aici? Ochii lui s-au uitat îndeaproape la mine, dar nu m-am clintit. Nu încă.
La doi pași de noi, cămașa lui Jesse a fost ruptă și gheare ascuțite i-au sfâșiat pieptul.
— Lasă-mi și mie! a strigat cineva.
— Te rog... nu mă răni, am scâncit, ochii sărindu-mi înainte și înapoi de la Jesse la agresorul meu.
— Nu, frumoaso... va fi ca un vis, a promis și a deschis gura, apropiind-o de gâtul meu.
Colții mi-au străpuns pielea ca niște cuie de fier încinse în foc. Otrava care îi moleșea pe alții, m-a făcut să vreau să țip de-adevăratelea. Am rezistat impulsului de a mă zbate, deși durea chiar mai rău decât îmi aminteam – ultima dată când fusesem mușcată, avusesem avantajul de a fi în stare de ebrietate – și m-am întins încet spre țepușa legată de antebraț.
— Ce nai...? S-a tras înapoi cu o grimasă, sângele scurgându-i-se pe bărbie, și m-a privit surprins.
Surpriza lui a crescut, când vârful țepușei i-a găsit inima. Propria mea otravă a fost lansată, coagulându-se instantaneu în interiorul cavităților inimii și blocând fluxul sanguin. Vampirul a înghițit aer, a făcut un pas înapoi – inima i-a mai bătut de exact două ori – și s-a prăbușit pe caldarâm.
— Hei... Cel care stătea în spatele lui s-a întins înainte, dar n-a apucat să mă atingă.
O umbră întunecată a explodat în mijlocul nostru. Cu o mișcare rapidă, i-a smuls capul pe umeri vampirului și s-a întors spre ceilalți doi, care erau ocupați cu Jesse. Chiar distrași de sânge, i-au simțit prezența și au eliberat victima. Jesse s-au prăbușit la baza peretelui și a rămas nemișcat acolo.
— Nu..., am șoptit.
S-a terminat mai repede decât începuse. Am clipit, iar când am deschis din nou ochii, membrele erau împrăștiate peste tot. Numai salvatorul meu și cu mine rămăseserăm în picioare. S-a întors și l-am recunoscut pe Max.
— Sunt bine! i-am spus, când s-a îndreptat spre mine, și am apăsat o mână pe laterala gâtului ca să opresc sângerarea și să nu-l ispitească. Ajută-l! Am arătat insistent spre Jesse.
Max a dat din cap și a îngenunchiat lângă omul căzut.
— E încă în viață, a zis după ce i-a verificat pulsul. Și-a mușcat încheietura mâinii și a lăsat sângele să picurare peste carnea sfâșiată care era acum pieptul lui Jesse.
În câteva secunde, primul geamăt a răsunat în noapte.
A avut nevoie de mai mult timp să-și revină, dar își venea încet în fire.
— Este o pensiune în piață, a spus Max, arătând în direcția din care veniseră vampirii. Du-te și ia o cameră. Îl aduc eu. Trebuie să vorbim.
L-a ridicat pe Jesse în șezut.
Am ezitat, dar avea dreptate. Trebuia să vorbim. Și nimeni n-avea să-i închirieze vreodată o cameră după ce vedea sângele de pe mâinile lui Max și pieptul cămășii lui Jesse. Așa că am plecat, punându-mi încrederea într-un vampir.