Angello P.O.V
În câteva zeci de minute care mi s-au părut ore am ajuns la spital, targa fiind preluată de câţiva asistenţi şi o duc pe Lucy de urgenţă înăuntru. În tot acest timp i-am ţinut mâna strâns într-a mea, până când a venit doctorul şi au dus-o într-un salon. Mă prăbuşesc pe un scaun din hol, ţinându-mi capul în mâini. Doamne, cred c-o să-mi pierd minţiile curând! Dacă prinţesa mea n-o să fie bine? Dacă corpul său fragil va ceda cumva, Doamne fereşte?
Nici nu mai conştientizez cine este în jurul meu şi mă gândesc doar la dragostea mea. Încă mai văd în faţa ochiilor imaginea cu ea plină de sânge şi cu hainele sfâşiate, legată de mâini şi de picioare. Cred că n-o să mai uit această imagine toată viaţa mea... Acum tot ce îmi mai doresc pe lumea asta, este ca ea să se facă bine şi să-şi revină. Nu ştiu ce m-aş face dacă nu ar mai fi.
Dintr-o dată, simt o mână aşezată pe umărul meu şi îmi îndrept privirea spre persoana cu pricina. Este Mariano, care mă priveşte cu părere de rău şi lângă el îl mai văd pe Marco care mă priveşte la fel.
-Angello, adună-te te rog! Fii puternic pentru ea! Vei vedea, se va face bine.
-Şi dacă nu va fi bine, Mariano? Dacă nu se mai trezeşte? Dacă...moare? îl întreb disperat şi simt o durere imensă în suflet care mă sfâşie pe interior.
-Doamne fereşte, Angello! Cum să nu se mai trezească?! Nu mai vorbi aşa, te rog! Ea o să se facă bine, ai să vezi. îmi spune Mariano din nou şi mă îmbrăţişează frăţeşte.
-Mariano are dreptate, Angello. Tu trebuie să rămâi puternic. Ea are nevoie să te ştie alături de ea şi că n-ai lăsat-o singură. Trebuie să rezişti pentru ea, pentru voi doi. îmi spune şi Marco, bătându-mă pe umăr şi încercând să mă consoleze.
-Încerc să fiu. Mariano, te rog...anunţă-i tu pe cei de acasă! Eu nu am puterea să le spun în ce stare este. îi spun şi aprobă din cap.
După doua ore de aşteptare groaznice şi după ce au venit ceilalţi, îl văd pe doctor ieşind din acea încăpere şi parcă picioarele mele aleargă singure până la el.
-Domnule doctor, cum se simte?! Este bine?
-Din câte am auzit...tu eşti iubitul ei, nu-i aşa? mă întreabă, iar eu doar aprob din cap.
-Ei bine, domnişoara nu este chiar în regulă.
-Poftim?!
-Deocamdată respiră doar cu ajutorul aparatelor. A pierdut mult sânge, are patru coaste rupte, mâna stângă şi piciorul drept îi sunt luxate şi a trebuit să i le punem în gips. Are numeroase vânătai şi răni deschise foarte urâte pe care i le-am bandajat şi dezinfectat. Este într-o stare deplorabilă... Este extrem de slăbită şi deshidratată. Iar de aceea...a fost nevoie să-i inducem coma, pentru a o putea ţine în viaţă. îmi spune privindu-mă cu regret în ochi şi părere de rău, iar eu simt cum mi se taie respiraţia şi cum totul se destramă în jurul meu.
Acesta mă bate pe umăr în semn de consolare, după care pleacă spre alt salon şi cad în genunchi fără vlagă pe holul spitalului. Simt cum ochii mă înţeapă îngrozitor din cauza lacrimilor şi totul devine neclar în jurul meu, după care negru.
*
Deschid ochii şi mă trezesc într-un salon. Ce naiba mi s-a întâmplat? Ce caut eu aici? Trebuia să fiu pe hol şi să mă rog ca prinţesa mea să fie bine, nu aici. Privesc confuz în jurul meu şi îi văd pe Leo, Mariano şi Marco aşezaţi pe câte un fotoliu în salon, având capul plecat.
-Ce mi s-a întâmplat? îi întreb cu vocea răguşită şi le atrag atenţia spre mine.
-Angello, te-ai trezit!
-Ce am păţit? îi întreb din nou şi mă ridic în capul oarelor, simţindu-mi capul vâjâind de durere.
-Ai leşinat. Şi stai potolit, te rog! Încă nu ţi s-a terminat perfuzia. îmi spune Leo şi vine spre mine pentru a mă opri să mă ridic.
-Dă-o naibii de perfuzie! Trebuie s-o văd pe Lucy. Unde au dus-o? îl întreb şi îmi smulg branula din braţ, ridicându-mă în picioare.
-Angello, stai! Ce faci? Au dus-o la terapie intensivă, dar nu te lasă s-o vezi! îl aud strigând după mine, dar nu-i ascult şi ies din salon.
Trebuie s-o găsesc neapărat! Trebuie s-o văd! Nu mai rezist fără să-i văd chipul minunat. Alerg ca un nebun pe holurile spitalului în căutarea micuţei mele. Mă opresc instant când printr-un gemuleţ acoperit cu jaluzele care sunt puţin strase, o văd în sfârşit. Însă, simt cum respiraţia mi se opreşte când o văd pe acel pat de spital, conectată la aparatele care bipuie în continuu şi aproape tot corpul îi este acoperit de bandaje. Simt cum mi se înmoaie picioarele şi sunt nevoit să mă sprijin de perete pentru a nu mă prăbuşi din nou. Încă o privesc îngrozit şi mă rog din tot sufletul ca ea să se facă bine.
Lucy P.O.V
Deschid ochii, iar tot ce văd în jurul meu este o cameră albă care seamană cu un salon de spital. Mă ridic din pat şi privesc în urmă, văzându-mi corpul aprope în întregime bandajat şi nemişcat de pe pat. Ce naiba?! Oare chiar am murit şi acesta este de fapt doar spiritul meu? Doamne, nu! Nu poate fi adevărat!
Îmi îndrept privirea în jos şi mă văd îmbrăcată într-o rochie albă precum spuma laptelui, nu ca şi corpul de pe pat bandajat. Mă îndrept cu paşi mici spre uşă şi o deschid cu teamă, ieşind pe holurile spitalului. Îi zăresc pe scaune pe toţi cei dragi mie, plângând în hohote şi-i văd distruşi de-a dreptul. Mă apropii de ei şi încep să le spun să nu mai plângă, dar se pare că nu mă văd şi nici nu mă aud. Încerc să-i ating, dar nu reacţionează în niciun fel.
Dar Angello unde este? Unde este dragostea mea? Îmi întorc privirea spre uşa salonului şi îl văd chiar pe Angello care stă rezemat de perete. Dumnezeule, arată atât de rău! Obrajii îi sunt umezi de la lacrimi şi ochii umflaţi de la atâta plâns, observând cât de distrus şi îndurerat este. Eu... Eu i-am cauzat această durere? Eu l-am adus în starea aceasta? Mă apropii de el şi îi mângâi obrazul, vrând să-i diminuez cumva durerea, dar degeaba. La fel ca şi ceilalţi, nu reacţionează în niciun fel.
Înseamnă că eu...eu nu sunt reală! Nu! Trebuie să fac ceva, trebuie să mă întorc înapoi! Îi mai arunc încă o privire scumpului meu şi mă întorc în salon, aşezându-mă pe pat şi totul s-a făcut din nou negru în jurul meu.
*
Angello P.O.V
-Vă rog din suflet, daţi-mi voie să o văd! mă milogesc a nu ştiu câta oară de doctor pentru a mă lăsa s-o văd pe Lucy.
-Bine, dar ai doar zece minute. Mai mult de atât nu te pot lăsa, îmi pare rău. îmi spune şi îi mulţumesc de nenumărate ori, după care intru în salonul ei.
Dacă de pe hol o priveam îngrozit cum stă nemişcată pe acel pat nenorocit, acum sunt şi mai şi. Lacrimile îmi cad necontenit pe obraji şi nici nu se poate explica în cuvinte ce se petrece în sufletul meu chiar acum. Mă prăbuşesc în genunchi lângă patul ei şi îi iau tremurând mâna rece într-a mea, sărutându-o uşor. Doamne, mă doare inima s-o văd aşa!
-Iubito... încerc să-i spun ceva şi să-mi găsesc din răsputeri cuvintele.
Ştiu că mă aude şi îmi doresc cu toată fiinţa mea să se trezească.
-Dragostea mea... Te rog din suflet, trezeşte-te! Simt că nu mai rezist fără tine aici, nu mai am putere. Te rog, deschide-ţi ochişorii tăi frumoşi şi priveşte-mă drăgăstos aşa cum o faci tu de obicei! Îmi este atât de dor să-i privesc, să te sărut, să te strâng în braţe şi să te simt aproape de mine. Îmi este atât de dor de tine! Te rog din tot sufletul meu să te trezeşti! Te iubesc, dragostea mea! Cu toţii te iubim şi aşteptăm să-ţi revi. Să nu uiţi asta... îi spun în timp ce lacrimile continuă să-mi cadă şi îmi aşez obrazul în palma sa.
Atingerea sa mă consolează oarecum şi îmi dă putere, chiar dacă nu mişcă deloc. Aud uşa salonului deschizându-se şi îi aud vocea doctorului care se ocupă de Lucy.
-Îmi pare rău, dar trebuie să părăseşti salonul. îmi spune şi aprob din cap, reuşind să mă ridic cu greu de jos şi îi mai sărut încă o dată mâna.
-Angello, ai văzut-o? Cum este? o aud pe Madeline întrebându-mă de cum ies din salon, având vocea tremurândă.
Doar aprob din cap şi mă aşez înapoi pe scaun lângă ea. Mă îmbrăţişează ca o mamă protectoare şi încercăm să ne consolăm unul pe celălalt.
Dintr-o dată, atenţia tuturor ne este captată de agitaţia care s-a format în jurul nostru şi câţiva asistenţi şi doctori încep să intre în salonul micuţei mele. Oh, nu! Ceva nu este bine.
-Ce se întâmplă?! întreb doctorii din jur, dar evident că niciunul nu ne spun nimic.
La un moment dat când una dintre asistente intră în salon şi se deschide uşa, auzim cu toţii un bipuit prelung care mă înfioară din cap până-n picioare. Doar nu... Vreau să intru în salon, dar nu mi se dă voie şi ne apropiem cu toţii de micul gemuleţ al salonului. Bipuitul se aude în continuu şi ne îngrozeşte pe toţi, văzând multă agitaţie în încăpere. Nu, nu, nu, nu! Nu se poate! Asistenţii încep să-i facă manevrele de resuscitare, dar fără reuşită. Acel bipuit înfiorător de aude în continuare şi încep să folosească defibrilatorul. Dumnezeule!
-Măriţi intensitatea! Pierdem pacienta! îl auzim pe unul dintre doctori ţipând şi imediat jaluzelele sunt trase, nelăsându-ne să mai vedem nimic înăuntru.
Nu, nu poate fi adevărat! Bipuitul acela face un ecou de groază în urechile mele şi simt cum totul se învârte cu mine, şi nu-mi mai pot da seama ce se întâmplă în jurul meu. Doamne, te rog nu o lua de lângă mine!
Lucy P.O.V
-Dragostea mea... Te rog din suflet, trezeşte-te! Simt că nu mai rezist fără tine aici, nu mai am putere. Te rog, deschide-ţi ochişorii tăi frumoşi şi priveşte-mă drăgăstos aşa cum o faci tu de obicei! Îmi este atât de dor să-i privesc, să te sărut, să te strâng în braţe şi să te simt aproape de mine. Îmi este atât de dor de tine! Te rog din tot sufletul meu să te trezeşti! Te iubesc, dragostea mea! Cu toţii te iubim şi aşteptăm să-ţi revi. Să nu uiţi asta... aud o voce bărbătească şi simt pe mână o atingere fină, putând să-mi dau seama cu uşurinţă cui îi aparţine.
Scumpul meu Angello...este aici! Încerc din răsputeri să-mi mişc măcar vreun deget sau să deschid ochii, dar îmi este imposibil. Nu pot oricât aş încerca. Încep să simt în jurul meu multă agitaţie şi nu-mi pot da seama ce se întâmplă. Dintr-o dată, cad iarăşi în acel întuneric care mă enervează la culme. Oh, nu din nou!
Mă trezesc şi în jurul meu văd alb...doar alb. Îmi cobor privirea şi mă văd îmbrăcată din nou în acea rochie albă şi vaporoasă, neavând nicio zgârietură. O umbră neagră se vede în depărtare şi încerc să mă apropii de ea, dar nu pot să-mi mişc picioarele nicicum. Parcă îmi sunt lipite de sol. Îmi mijesc ochii spre acea umbră care se apropie de mine şi după statură îmi dau vag seama că este un bărbat. Dar oare cine este? Devine din ce în ce mai aproape de mine şi tremur de frică, neştiind cine este. Ce mai vrea să-mi facă şi el? Ajunge în faţa mea şi acea umbră, se pare că este Angello de fapt. Dar cum? El ce caută aici? Este îmbrăcat la fel ca şi mine în alb, arătând perfect ca de obicei.
-Iubitule? E-Eşti real? îl întreb, nevenindu-mi să cred că este aici cu mine.
-Ce mai contează dacă sunt real sau nu? Contează că sunt aici. îmi spune şi-mi mângâie delicat obrazul, eu bucurându-mă nespus de atingerea sa.
-Îmi lipseşti atât de mult! Am impresia că nu te-am mai văzut de ani întregi şi mi-e foarte dor de tine. îi spun şi îmi oferă un zâmbet cald.
-Şi mie îmi este dor de tine, iubito. Însă doar tu poţi schimba asta. Doar tu poţi face în aşa fel încât să ne revedem.
-Asta înseamnă că nu eşti real... Dar ce pot face eu? Nu pot ieşi de aici, oricât mi-aş dori. Te rog, ia-mă cu tine! îi spun şi vreau să-l ating, însă începe să se îndepărteze câte puţin de mine.
-Ba o să poţi. Trebuie să lupţi pentru noi doi şi pentru cei dragi care ne iubesc. Doar cu ajutorul tău poţi ieşi de aici. Eu din păcate nu te pot ajuta, iubito. îmi spune şi din nou se îndepărtează cu câţiva paşi de mine.
-Nu, stai! Te rog, nu pleca! Nu mă lăsa singură aici! strig după el disperată, simţind lacrimile cum îmi curg şiroaie pe obraji.
-Eu nu pot face nimic, iubito. Întoarce-te la noi! Te iubesc! îmi spune şi dispare de tot.
Nu! De ce a trebuit să plece? Şi eu de ce naiba nu mă pot mişca deloc?! Cad în genunchi neputincioasă şi îmi plâng de milă. Cum o să mai ies acum din pustietatea asta? Sunt blocată aici pe veci?
-Lucy! îmi aud numele strigat din nou de o voce bărbătească şi iarăşi văd în depărtare cum o umbră se apropie de mine.
Stai puţin...eu cunosc acea voce! Doar nu...
-Tata?! şoptesc cu vocea sfâşiată şi acea umbră ajunge în faţa mea.
Este chiar tatăl meu.
-Eu sunt, frumoasa mea. Nu mai plânge, prinţesa tatei! îmi spune şi mă ridică de jos, sub privirile mele şocate.
Dar cum e posibil? Nu poate fi real, cum nu a fost şi Angello adineauri. Dar totul pare atât de credibil...
-Ce frumoasă te-ai făcut! îmi spune şi mă îmbrăţişează strâns, sărutându-mi fruntea.
Dar eu de ce nu-l pot îmbrăţişa şi nici să mă mişc de pe loc?!
-Tatiii! Ce dor mi-a fost de tine! îi spun, ştergându-mi lacrimile.
-Şi mie, fetiţa mea dragă! îmi spune, începând să se depărteze de mine.
-Tatiii, stai! Nu pleca şi tu! Te rog, stai! Vreau să vin cu tine! ţip în urma lui şi îşi întoarce privirea spre mine.
-Trebuie să plec, scumpo. Dar tu trebuie să te trezeşti! Cu toţii te aşteaptă să te întorci la ei. Încă nu e vremea să vii aici, fetiţa mea. Vă iubesc! spune şi se depărtează mai mult de mine, până dispare şi el de tot.
-Tata... şoptesc înainte să cad din nou în acel abis întunecat.
Vreau să mă trezesc aşa cum mi-a spus tata, dar asta îmi este imposibil. Parcă ochii nu vor să mi se deschidă. Tot ce văd acum este doar negru. Habar n-am de cât timp sunt aici şi vreau din tot sufletul să ies din acest chin.
*
O lună mai târziu...
Nu ştiu câte zile sau câte ore au trecut de când sunt aici, dar ştiu sigur că mă simt complet pierdută. De la acel vis sau orice ar fi fost el cu tata şi Angello, nu am mai văzut sau simţit ceva deloc. Negru. Doar negru este totul în jurul meu.
La un moment dat, simt din nou acea atingere delicată pe mână de care mi-a fost atât de dor. Ştiu că este el. Întotdeauna am simţit când este lângă mine. Mai simt ceva umed pe mână şi îmi dau seama că sunt lacrimi.
Of, scumpul meu... Nu mai plânge, te rog!
-Iubito... De ce ai vrut să ne părăseşti? De ce ai vrut să pleci de lângă noi? Crezi că eu puteam să rezist fără tine? Cum aş fi putut eu să trăiesc fără sufleţelul meu? Iubito, simt că îmi pierd minţiile fără tine! Te rog din tot sufletul meu, trezeşte-te! Fă-o, te rog pentru mine, fă-o pentru noi toţi! Trebuie să te trezeşti! Tu nu ne poţi lăsa. Nu ai putea...
Oh, Doamne! Iubitul meu... Mă doare sufletul să ştiu că suferă atât pentru mine alături de ceilalţi. Trebuie să mă trezesc! Din nou mă chinui să deschid ochii, dar nu pot. Este atât de frustrant să-ţi doreşti cu toată fiinţa ta să îţi revi şi să nu o poţi face în niciun fel.
-Dumnezeule! Aţi văzut?! I-a curs o lacrimă! aud pe cineva ţipând şi îmi pot da seama că este vocea Bellei.
-Da, uitaţi-vă şi voi! Chema-ţi doctorul! îl aud şi pe Mariano strigând.
-Oh, Doamne! Iubito, te implor trezeşte-te! îi aud din nou vocea lui Angello.
Doamne, ajută-mă te rog să îmi revin! Trebuie s-o fac!
Încerc din răsputeri să deschid ochii, iar de data aceasta reuşesc. În sfârşit! De cum deschid ochii, o lumină puternică mă împiedică să văd ceva. După ce mă obişnuiesc cu lumina aceasta orbitoare, îmi dau seama că mă aflu într-un salon de spital conectată la nişte aparate care scot constant sunete enervante.
Îi văd pe băieţi, pe mama, pe Leo şi pe Bella având lacrimi în ochi. Îmi cobor privirea spre partea dreaptă a patului şi îl văd pe Angello căzut în genunchi pe podea, privindu-mă şocat şi în acelaşi timp fericit că m-am trezit în sfârşit. Doamne, ce dor mi-a fost de să-l văd! Dacă mă uit mai atentă la el, îmi pot da seama cât de mult a plâns după ochii umflaţi pe care îi are, barba i-a crescut considerabil şi este tras la faţă, observând cât de slăbit este. Dumnezeule, eu l-am adus în starea aceasta! Îmi simt lacrimile curgând pe obraji şi mi se rupe sufletul să-i văd pe toţi aşa.
Vreau să întind mâna spre Angello, dar nu reuşesc decât să-mi mişc câteva degete.
-Vă rog să eliberaţi salonul, trebuie s-o consult! aud vocea doctorul şi vine spre mine, poftindu-i pe ceilalţi să plece din salon.
Of...
-Lucy, cum te simţi? mă întreabă doctorul, care observ că are părul uşor grizonat.
-Destul de bine. Mai am câteva dureri, dar este suportabil.
-Mă bucur că eşti bine. Îl pot numi un adevărat miracol faptul că eşti în viaţă. Asta nu e nimic faţă de cum ai fost adusă aici. Ai avut multe răni şi ai fost foarte slăbită, şi încă mai eşti. M-am şi speriat când am văzut în ce stare te aflai. Acum majoritatea răniilor ţi s-au vindecat şi restul îţi sunt bandajate. O să te mai doară puţin în regiunea toracică pentru că ai avut aproape jumătate din coaste rupte, iar piciorul şi mâna încă mai trebuie ţinute în gips. Însă în rest pare că eşti în regulă.
-Şi de când mă aflu aici?
-Ai fost în coma cam o lună.
-Dumnezeule! Dar va mai trebui să stau internată aici mult timp?
-Da, va mai trebui să te ţinem ceva vreme sub observaţie pentru că trebuie să ştim sigur că starea ta este stabilă şi va rămâne aşa. Îţi spun toate acestea pentru că din păcate după câteva ore de când ai fost adusă aici în stare critică, inima ţi s-a oprit pentru puţin timp, intrând în stop cardio-respirator.
-Oh, Doamne! Şi acum să fiu bine?
-Să sperăm că da. Cel mai mare pericol l-ai depăşit trezindu-te din comă. După ce te voi consulta, te las să te odihneşti. îmi spune şi îl aprob din cap.
A început să mă consulte şi mi-a verificat bandajele, m-a asigurat că sunt în regulă şi se îndreaptă spre uşă pentru a ieşi.
-Pute-ţi să-l chemaţi pe Angello, vă rog? îl întreb şi se opreşte din mers când îmi aude vocea.
-Desigur.
Angello P.O.V
După aproximativ jumătate de oră, îl vă pe doctor ieşind din salon şi vine spre noi.
-Se simte bine, domnule doctor? vine Madeline şi îl întreabă înaintea mea.
-Da. Se simte bine, doar că este puţin slăbită momentan. Din fericire, a depăşit pericolul. ne spune şi răsuflăm cu toţii uşuraţi.
-Putem s-o vedem? îl întreb şi îmi vine să ţopăi de fericire pentru că în sfârşit şi-a revenit.
-Da, însă doar o persoană are voie momentan. Ah da, era să uit. Ea mi-a cerut să vii tu primul. îmi spune şi arată spre mine.
Nici nu mai stau pe gânduri şi intru în salon. O văd pe micuţa mea întinsă pe acel pat oribil de spital, cu piciorul încă în gips şi bandajată în unele zone de pe corp care mai trebuie să se vindece. Mă doare sufletul s-o văd aşa.
-Angello... îmi rosteşte numele abia şoptit şi mă apropii de ea.
-Dragostea mea, cum te simţi? o întreb îngrijorat şi îi cuprind cu grijă faţa în mâini, depunându-i un sărut pe frunte.
-Sunt bine acum, iubitule! Am câteva dureri, dar în rest sunt bine. Tu cum te simţi? Arăţi foarte obosit...
-Eu sunt bine, stai liniştită. Important este că tu eşti bine şi ţi-ai revenit, iubito. Nu ştiu ce mă făceam dacă te pierdeam. îi spun şi-i iau mâna într-a mea, mângâind-o uşor.
-Angello...
-Da iubito, spune.
-Mi-e f-frică... Da-Dacă se vor întoarce d-după mi-mine?! Te rog, nu-i lăsa să-mi mai facă rău! Te rog... îmi spune, începând să tremure şi să plângă în hohote.
-Iubito, te rog linişteşte-te! Nu se vor mai apropia de tine niciodată, îţi jur! Au vrut să fugă, dar din fericire echipa lui Marco i-au împuşcat şi au murit pe loc. îi spun şi vreau s-o iau în braţe pentru a o linişti, dar mi-e frică să n-o rănesc cumva.
-Ci-Cine este Marco? mă întreabă confuză şi începe să se mai calmeze puţin.
-Marco este un prieten de-al lui Leo, căruia i-am cerut ajutorul şi ne-a ajutat să te salvăm.
-Aş vrea să-l cunosc pentru a-i mulţumi.
-O să-l întâlneşti cât de curând. Şi el vrea s-o cunoască pe femeia care mi-a furat inima. îi spun şi-i depun un sărut micuţ pe buze.
Doamne, ce dor mi-a fost de buzele sale şi de ochişorii săi verzi care mă privesc cald.
-Chiar aşa? Nu ştiam că sunt o hoaţă... îmi spune chicotind şi recunosc că mi-a lipsit enorm să-i văd zâmbetul minunat.
-Oh, dar tu nu eşti o hoaţă. Tu eşti regina sufletului meu! îi spun şi mă apropii din nou de ea vrând s-o sărut, dar suntem întrerupţi de ceilalţi care intră în salon şi chicotesc când ne văd aşa.
-Ne scuzaţi că vă întrerupem, dar eu vreau să-mi văd fetiţa. Aşa că, fă paşi Angello! îi aud vocea lui Madeline şi o văd privindu-mă ameninţător, dar i se poate observa un mic zâmbet în colţul gurii.
Vine grăbită spre patul unde stă prinţesa mea şi mă împinge de lângă ea. Chiar şi Lucy începe să râdă împreună cu ceilalţi de scena de mai devreme. Măcar am reuşit s-o fac să râdă.
Lucy P.O.V
Mama este fenomenală, jur! De cum a intrat în salon, l-a împins pe Angello de lângă mine şi mă priveşte îngrijorată.
-Lucy... Puiule, cum te simţi?
-Mai bine, mamă.
-Doamne, cât de îngrijoraţi am fost! îl aud pe Leo spunând, venind lângă mine şi mă sărută părinteşte pe frunte.
-Ştiu şi îmi cer mii de scuze pentru că v-am îngrijorat! le spun cu părere de rău.
-Of, scumpo... Dar nu este vina ta. Nenorociţii aceia au plătit deja pentru tot ce ţi-au făcut. îmi spune mama, având lacrimi în ochi.
-Gata, mătuşă Madeline! Nu mai plânge, te rog! Important este că acum se află cu noi şi se va face bine, nu Lucy? o aud şi pe Bella care se apropie de mine.
Ce dor mi-a fost şi de ea! Acum observ că nu mai are nicio rană şi mă bucură enorm acest lucru.
-Mă bucur că eşti bine, Bella! îi spun şi mă îmbrăţişează cu grijă, atât cât îi permite braţul meu accidentat.
-Lasă-mă pe mine, Lucy! Eu am scăpat uşor, însă tu... îmi spune umezindui-se din nou ochii deja umflaţi.
-Gata! Nu mai vreau să vă văd pe niciunul plângând, aţi înţeles?! Bine că n-am fost în stare şi mai gravă. le spun şi toţi mă aprobă, având un zâmbet micuţ pe faţă.
Ceilalţi au venit şi mi-au urat multă sănătate, şi să mă fac bine, după care au ieşit unul câte unul din salon, rămânând doar eu cu Angello. În sfârşit!
-Iubita mea... Îmi pare atât de rău! îmi spune şi mă strânge în braţe, având grijă la braţul meu.
-Angello... Stai...mă...sufoci!
-Ah, scuză-mă te rog! Eşti bine?! mă întreabă alarmat şi se depărtează puţin de mine.
-Da, iubitule. Nu-ţi mai face atâtea griji! Acum treci aici înapoi! îi spun, iar el vine şi se aşează uşor pe pat cu grijă ca să nu mă rănească în vreun fel.
Îşi aşează capul pe pieptul meu, eu mângâindu-i părul. Doamne...cât de dor mi-a fost de el, să-l simt din nou atât de aproape de mine! Mi-a lipsit atât de mult!
-Iartă-mă! Te rog, iartă-mă! îmi spune din nou, iar eu rămân confuză.
-Pentru ce să te iert, iubitule?
-Cea care te-a făcut să treci prin tot acest calvar, era fosta mea iubită. Şi din cauză că am părăsit-o pentru că m-a înşelat, a făcut toate astea.
-Ştiam. îi spun scurt şi îşi ridică capul, privindu-mă uimit.
-Poftim?! Cum adică ştiai?
-Ea mi-a spus înainte să înceapă tot calvarul şi...multe altele. Dar nu a menţionat că te-a şi înşelat. Acest lucru înseamnă că nu te merita. Imbecila ce este! Şi chiar nu am pentru ce să te iert, pentru că nu este vina ta. Ea a vrut să ne vadă suferind pe amândoi. Pe mine, pentru că a aflat că sunt iubita ta, iar pe tine ca să te vadă suferind când o să mă vezi aproape moartă.
-Nu! Te rog, iubita mea! Nu mai vorbi aşa... Dacă tu nu mai erai, nu ştiu ce mă făceam fară tine! Bine că am scăpat de ea. Te rog, hai să încheiem subiectul acesta! Cel mai important este că eşti în viaţă! îmi spune şi mă sărută uşor, iar eu îl aprob.
-Te iubesc atât de mult! îi spun şi-l strâng mai tare la pieptul meu cu braţul neaccidentat.
-Eu te iubesc şi mai mult! îmi spune sărutându-mi mâna şi simt cum uşor, uşor cad în lumea viselor alături de el.
*
A doua zi dis-de-dimineaţă am fost trezită de către Angello care a intrat în salon, ţinând în mâini un buchet imens de trandafiri.
Sunt înconjurată de buchete de flori primite de la cei dragi. Dar când le-au adus, habar n-am. Poate cât timp am dormit eu.
-Cum se mai simte prinţesa mea? mă întreabă şi îmi depune un sărut dulce pe buze.
-Foarte bine. Mai ales când eşti şi tu aici cu mine.
-Mă bucur foarte mult. Uite, aceştia sunt pentru tine. spune şi îmi întinde trandafirii zâmbind.
Îi iau în braţe şi nările îmi sunt învadate de un miros minunat. Îi mulţumesc printr-un sărut care să-i demonstreze cât de mult îl iubesc şi cât de recunoscătoare îi sunt pentru că este lângă mine.
Doamne...îţi mulţumesc pentru că nu mai luat de lângă el şi de lângă familia mea! Nu ştiu ce am făcut ca să merit un iubit atât de perfect şi grijuliu.
*