Se spun întotdeauna multe despre regi. Că pot avea întotdeauna aproape orice, mai puțin de ceea ce au nevoie cu adevărat.
— De ce nu i-a scăzut temperatura? întrebase Ludovic medicii din apartament, ștergându-i fruntea Henriettei care zăcea întinsă pe pat cu părul ei roșcat, transpirat și lipit de frunte. Pentru ce vă țin la curtea mea, zbiera el din nou, dacă sunteți incompetenți?
Ajunsesem cumva în zorii celei de-a doua zi, în apartamentul în care Henriette aproape că urma să-și de-a duhul în orice secundă. Am reușit cumva să mă strecor acolo, printre dânșii. Aveam nevoie să știu în ce stadiu se mai găsea Madame și dacă Ea avea să se țină de învoială.
— Maiestate, vorbea un medic, îi vom mai lua încă o dată sânge, dar...
— Ludovic! șoptise Henriette cu ultimele sale sforțări. Ludov...
— Da! zise Ludovic, grăbindu-se spre patul ei.
— E atât de rece aici... de ce e atât de rece?
Regele dădea ordine să i se mai pună încă o pătură, însă totul era în zadar. Frisoanele erau mult prea intense. O apucase de una din mâini, ținând-o ferm.
— Ludovic, zise Henriette din nou tușind grav. Condu poprul spre lumină!...
Madame încerca să-și culeagă ultimele sforțări pentru a spune acele câteva cuvinte, după ce tuși din nou și mai grav ca înainte, în timp ce Ludovic înțepenise. Philippe căzuse în genunchi și la patul ei, ținând-o cu ardoare de cealaltă mână, lăsându-și chipul să-i fie inundat în lacrimi.
— Ai fost adus pe Pământ, reluase ea din nou, să îți conduci adepții pe calea Domnului... Dumneata, Ludovic... dumneata ești Darul Lui Dumnezeu! Să nu uiți vreodată! rostise arcuindu-și sprâncenele privindu-l pe cumnatul ei. Să nu ne dezamăgești! adăugase înainte ca ochii ei de un albastru tulbure să-și poticnească privirea pe un punct fix pe tavan, apoi ca un văl negru să îi acopere privirea.
Nici în acele ultime momente nu ar fi admis că a pierdut lupta. Sfârșitul părea ca o dulce sărutare, ca un somn adânc și dulce din care nu ai îndrăzni să te trezești. Sufletul ei părea că părăsise deja camera întrucât Philippe îi scutura mâna, însă nici un răspuns. O strigase de doua-trei ori, însă Henriette adormise cu ochii largi deschiși parcă regăsindu-și liniștea. Philippe încerca în zadar s-o trezească. Totul s-a întâmplat rapid... Prea rapid. Timpul ne face să realizăm cât de fragilă este ființa noastră. Astăzi, zâmbim și ne bucurăm de plăcerile vieții, iar mâine ne îmbarcăm într-o călătorie eternă în necunoscut fără întoarcere.
Ludovic privea trupul acela inert ce obișnuia să cânte, să râdă și să danseze care de acum se afla impasibil la toate acelea. Lăsase să-i cadă câteva lacrimi, ascunzându-și chipul de fratele său. Buza de jos îi tremura, își strânse pumnul de parcă ar fi fost declarația de care avea nevoie pentru a-și ține promisiunea, apoi ieșise val-vârtej din apartament fără măcar să-și ia măcar rămas-bun de la răposata sa cumnată. Îi zărisem privirea lui Ludovic înainte de a ieși. Ochii îi erau roșii și umflați. Monsieur-ul plângea în hohote, în timp ce mâna soției sale era încă strânsă cu putere de mâna sa.
Se spune că atunci când este haos, cei mai buni dintre noi reușesc să oprească timpul în loc și să decidă următorul lor pas. Cred că asta am simțim și eu, privindu-i, cum Philippe urla ca un animal rănit la pământ, iar regele pentru prima oară după mult timp, uitase să-și mai mascheze emoțiile.
L-am văzut pe Philippe ridicându-se turbat, luând o vază și izbind-o de pereți. M-am speriat. Îl priveam cu o oarecare teamă atunci când se oprise deasupra șemineului, iar deasupra acestuia stătea agățată o oglindă. Probabil că Philippe nu o remarcase decât în momentul în care ochii săi umflați și roșii luaseră contact cu ea. L-am văzut dând cu mâna dreaptă puternic în rama șemineului, dorindu-și poate să-l dărâme cu totul.
Moartea este, tată, inevitabilă. Nu iartă pe nimeni. Dacă aș fi vrut avuții, mi-aș fi dăruit întreaga moștenire doar ca să te am din nou. Să simt căldura brațelor tale și să aud iar șoapta ta. Însă totul e dus. Moartea își ține mereu promisiunile. Și anume că într-o bună zi, va veni după fiecare dintre noi. Zgomotul vieții s-ar reduce domol ca o fiară auzindu-se din depărtare, iar când partitura s-ar fi isprăvit, moartea ne-ar fi întins mâna. Și am fi acceptat. Și natura la rândul ei va muri. Însă odată ce anotimpurile se vor schimba, la un moment dat vor și reînvia. Chiar dacă sub o altă formă și înfățișare. Mi-ar fi plăcut, tată, ca și noi, poate, să reînviem. Poate mai cuminți, mai calculați și mai blânzi. Însă corpul nostru alegea să putrezească sub pământ. Și acolo vom sta cu toții, până când vremuri poate mai bune se vor arăta...
La palat au urmat trezi zile de priveghi în care orice curtean o putea vizita pe ultima dată pe Madame și să-i aducă un ultim omagiu. Au urmat trei zile în care m-am simțit atât de jos, de pierdută. Erau zile în care adierea vântului era deja obișnuită să-mi usuce lacrimile de pe obraji. Dar știam și eu prea bine în sinea mea că ceea ce făcusem nu s-ar fi șters doar cu câteva lacrimi și regrete. Dar se poate cineva opri vreodată din plâns în astfel de situații? Logica și raționamentul ne mai sunt de folos în astfel de momente? La dracu' cu toate sentimentele!
Și cu toate astea, în acea zi aș fi vrut să mă sting în lacrimi. Să rup pământul în două și să mă fac nevăzută... După ce Henriette se stinse din viață, corpul i-a mai fost ținut la palat vreo 2-3 zile... Iar în acea zi avea să fie înmormântarea ei. M-am trezit obosită în ziua înmormântării, deși dormisem mai mult decât de obicei. Îmi simțeam corpul greu, iar chipul îmi arăta mai multe riduri fine care s-au creat. Dar nu mai conta. Aceea nu era ziua mea. Era doar a ei.
M-am îmbrăcat în haine negre și m-am îndreptat spre intrarea palatului. Acolo, într-o parte, cufundate în decor și printre sutele de curteni îndurerați, se aflau Marie și Catherine. M-am apropiat de dânsele, iar în calea mea am întâlnit prea mulți ochi îndurerați. Prea multe chipuri cufundate în tristețe. Aproape că mă sufocau. M-am așezat lângă amicele mele, iar ca să scap de privirile tuturor priveam spre oricare parte care ar fi reușit să-mi alunge acea stare.
Am auzit câteva vioare care au început să cânte. Încet, lin, apoi a trecut ea. Sicriul în care se afla Henriette. Sicriul era descoperit aflat într-o trăsură cu geamuri transparente. Am privit-o. Am privit cum acel corp care obișnuia să meargă, să râdă și să doarmă, de astăzi a devenit inert. Eu i-am furat suflul. Eu i-am furat speranța din priviri. Eu am blestemat-o de două ori prin ritualurile mele. Doar eu eram de pedepsit.
Mergeam cu toții în spatele sicriului, pe jos. Viorile încă mai cântau. Știam deja încotro ne îndreptam. Dar știam prea bine cimitirul unde aveam să ne oprim. Pe drum, curtenii șușoteau despre Philippe. Aminteau despre copil. Aminteau despre Ludovic că urma să fie unchi. Nu voiam să-i aud. Nu era necesar să-mi reamintească. Vorbeau despre faptul că era atât de tânără. Că avea toată viața înainte. Îmi reproșau cu toții multe. Îi auzeam urlând în urechile mele, în mintea mea. Fă-i să tacă! Fă-i, tată, să tacă! Știu, știu! Sunt o criminală! Am luat viața unei tinere și a copilașului ei! Știu! Dar nu am făcut-o de drag! Capul îmi vuia, mâinile mi le simțeam grele și tremurau. Mă simțeam amețită. Mi se părea un calvar să înaintez. Îi auzeam pe toți în jurul meu șușotind și aveam impresia că toți știau. Aveam impresia că la un moment dat cineva din mulțimea avea să se întoarcă, să spună ce am făcut, apoi să mă închidă. Îi priveam cu ură, cu debilitate pe toți. Îi detestam. Pe toți! Voiam să dispară cu toții!
Henriette... te priveam din distanță și ți-aș fi spus îmi pare rău. Câteva lacrimi au început să-mi cadă pe obraji. Mi-era jenă de curajul de a-l fi avut de a te fi privit în acele circumstanțe. Și, totuși, te-am privit... tot drumul până la cimitir... Slujba mi s-a părut lungă și crâncenă, deși încercam din răsputeri să nu fi arătat cât de mult obosisem. Când s-a terminat slujba, au coborât sicriul în groapă. M-am uitat după dânsa fără încetare, de parcă i-aș mai fi dat o șansă să se trezească și să-și ia viața de la capăt. Dar n-a făcut-o. Au coborât sicriul, apoi au aruncat pământ peste ea. Mă gândeam că atunci chiar nu ar mai fi avut cum să scape. Mă gândeam de ce să scape... doar trecuse în neființă. Din cauza mea... Am plâns. Mult. Am plâns poate de teamă, de spaimă, de teroare, de consecințe ori poate că așa ar fi plâns oricine dacă ar fi fost la prima sa crimă. Începutul e greu, dar pe parcurs toate celelalte crime aveau să devină doar îndemânare. Dar asta aveam să învăț mai târziu. Atunci doar sufeream. Mi-a fost teamă și rușine. Mi-a fost teamă de legi și de Dumnezeu. Mi-era teamă de Judecata de Apoi. Mi-era teamă că locul în care avea să ajungă Henriette, eu nu aveam să ajung. Oriunde ar fi fost acel loc.
Când ceremonia a luat sfârșit, trebuia să te revăd. Nu mai puteam aștepta. Păstrasem încă o lumânare special pentru dumneata, tată. Nu puteam să nu trec. Nu puteam. Poate ți-ar fi fost rușine cu fata pe care o ai astăzi, tată. Dar nu pot nega ceea ce sunt. Nu mă mai pot minți. Până când ar trebuit să continui cu această minciună? Iartă-mă, tată... Iartă-mă!... Doamne, Iartă-mă!
Dar poate mă pripisem atunci să cer îndurare cerului. Ori poate nu m-a auzit. În timpul celor trei zile de priveghi de la palat, am întreținut corespondența cu doamna de Voisin. Mi-a spus ca după înmormântare să vin la dânsa, dar neînsoțită. Nu a mai durat mult până am ajuns la dânsa. Am ajuns în fața ușii, iar dânsa mi-a deschis deîndată. Mi-a făcut un ceai și am stat în liniște. La un moment dat, am spart toată acea tăcere:
— Dumneata, am spus eu, i-ai cunoscut pe ai mei?
— Da. Cei mai buni oameni pe care îi puteai întâlni în această viață.
— Cine sunt eu atunci?
Nu mi-a răspuns. Și-a dat seama că nu mă refeream la titluri. Cine eram eu cu adevărat.
— Dumneata ești o punte, mi-a răspuns. O punte pentru una dintre cele mai mari realizări ale istoriei.
— Adică?
— Lucrurile nu sunt așezate atât de bine încât să pot spune clar, dar un lucru e sigur: dumneata ai să naști un copil care are să scoată lumea asta din întuneric.
Mi-am atins pântecul și mă gândeam la copil. Mă gândeam cui puteam să dau naștere. Dar nu am mai spus nimic.
— Doar că...
— Doar că? am repetat.
- Marchiză, dacă-ți amintești... prima oară când ai venit la mine, mi-ai rugat să-ți ghicesc.
— Da.
— Iar cărțile au spus că vei face un sacrificiu greșit.
— Ce fel de sacrificiu?
Doamna de Voisin se eschiva. Ori nu știa ce să-mi răspundă ori nu voia.
— Ghicește-mi iar! i-am ordonat din nou fără să mai stau pe gânduri.
M-a ascultat. Împrăștiase cărțile pe masă, una câte una, apoi le studia cu atenție.
— Văd o trădare, a spus ea. În viitorul apropiat. Te văd pe dumneata că te răzgândești cu privire la ceva. Nu știu dacă acel lucru este important doar pentru dumneata sau în general. Cu ajutorul unei femei, vei izbuti în ceea ce ți-ai propus. Ori în lipsa unei anumite femei vei reuși în ceea ce ți-ai propus.
— Zi-mi dacă-l vezi pe Ludovic în viitorul meu.
— Cu greu...
Trebuie să recunosc că acel răspuns mi-a frânt inima, dar nu am cutezat să protestez. Nu știam dacă Ludovic încă o mai iubea pe Henriette ori dacă avea să se împace cu mine. Nu știam dacă aveam să domnesc alături de dânsul. Nu știam nimic concret. Dar poate, cumva, aveam să-l am lângă mine. Măcar la atât speram.
— Ca să fie al tău, mi-a spus ea din nou, îndeplinește-i visele!
M-am uitat lung la dânsa și mă gândeam oare cum aș fi putut să-i înfăptuiesc Versailles-ul. Nu dispuneam de atâția bani. Nici chiar regele însuși.
— Nu pot, i-am răspuns. Visele Maiestății Sale sunt costisitoare. Mult prea costisitoare.
— Nu trebuie ca dumneata să-i îndeplinești visele, ci doar dă-i speranță că el le poate duce pe toate.
Am fost naivă s-o cred. Foarte naivă. Dar i-am urmat sfatul. Și asta pentru că nu mai vedeam pe nimeni altcineva în afară de Ludovic. Era primul gând cu care mă trezeam și ultimul cu care adormeam. M-am convins singură că dacă exista și cea mai mică șansă să reușesc, trebuia s-o fac. Evident că a trebuit să aștept câteva luni de la moartea Henriettei înainte de a mă reapropia de el. Evident că sesiunile de ritual deveniseră din ce în ce mai dese și mă apucasem de studiat ocultismul și misticismul. Devenisem din ce în ce mai talentată. Vrăjile mele se perfecționau pe zi ce trecea și eram capabilă de vrăji din ce în ce mai puternice și mai greu de rupt. Eram chiar mândră de mine. Mă foloseam de toate mijloacele de care dispuneam ca să am trecere pe lângă rege. Mă foloseam de statutul de favorită a sa, de titlurile mele, uneori chiar și de faptul de a-i fi purtat copilul în pântec. În aceste luni, de la absența Henriettei, am reușit să aflu cine complotase împotriva mea și am avut grijă să-l spânzur în centrul Parisului.
După moartea Henriettei, am mai avut grijă ca vechii simpatizanți ai dânsei să fie izolați la curte ori chiar să fie exilați prin ajutorul vrăjilor. Nu voiam să risc nimic. Iar planul meu părea să dea roade. Prezența mea era solicitată din ce în ce mai mult în cele mai selecte saloane. Numele meu oricând ar fi fost rostit era însoțit numai de laude. Și nu mai durase mult până când și Ludovic avea să observe asta, într-o bună zi.
— Rapoartele pentru ziua de ieri le vreau în partea dreaptă, replic auzind ușa cum s-a deschis.
— Atunci am să las astea în partea din stânga, zise el, întrucât sunt cele de astăzi.
Mi-am ridicat privirea din documentele pe care le tot cercetasem în acea dimineață, apoi l-am văzut.
— Ludovic! am replicat. Nu te așteptam!
— E perfect atunci! Doar când vii neanunțat observi cât de mult ești dorit. De ce acte te ocupai?
— Sunt registrele financiare. Mi-am permis să mai recalculez odată toate taxele și impozitele după ultimele reglementări și să întocmesc un buget pentru anul în curs.
— Și cum stăm?
— Rău, i-am replicat descurajată.
— Cum rău?
— Ludovic, lucrarea pentru Versailles nici nu s-a început și deja ne costă o avere! Nu avem de unde să plătim toți acești muncitori! În fiecare zi se petrec câte 5-6 accidente pe schele, iar a doua zi sunt angajați alți muncitori noi care fac o treabă poate mai proastă decât predecesorii lor.
— Versailles este un plan pe care nu-l putem abandona.
— Dar mă tem că nici nu-l vom putea materializa!
— Vom găsi o cale. Dumneata și cu mine.
Stătea prea aproape de mine. Deși încă îi găseam prezența atractivă, nu puteam să-l privesc iar ca odinioară... ceva mă oprea.
— Ludovic, dacă sunt mâna dumitale dreaptă, eu nu pot...
— Am încredere în dumneata, Viviene. Am încredere deplină că vei face ceea ce este mai bine pentru statul ăsta. De aceea te-am numit mâna mea dreaptă.
M-am gândit că acum era momentul să reînnoiesc planul de acum câteva luni. Poate avea să funcționeze.
— Ludovic... cred că ar mai fi o cale.
— Ascult.
— Țările de Jos spaniole. Unește-le cu noi și apoi domnește sub ambele regate!
— Și dacă pierd?
— Nu vei pierde. Ești Regele-Soare!
Ludovic cântărea atent ceea ce i-am propus. Știa că nu era prima oară când discutasem acest subiect. Pe atunci când această idee se infiltrase în mințile noastre, regele Spaniei, socrul lui Ludovic, abia decedase. N-am mai redeschis subiectul. Au fost altele care ne-au ținut mintea ocupată. Dar atunci am crezut că găsisem momentul propice să-l redeschid.
— Mâine, ora 9. În biroul meu. E timpul ca dumneata să-i expui personal viziunile tale de viitor ministrului meu de stat.
Am zâmbit. Știam cine este ministrul de stat al lui Ludovic. Era marchizul de Louvois. Războiul cu Țările de Jos bătea la porțile palatului nostru. În sfârșit, aveam să intrăm în posesia unor sume enorme de bani.
----------------------------------------------------------------------------------
Hello, dragă cititorule/cititoare!
Voi încerca să postez de acum înainte săptămânal! Dar astăzi cum e ziua mea, am spus să postez două capitole. Mulțumesc pentru toate vizualizările (oricât de multe sau de puține ar fi ele - le apreciez pe toate) și pentru timpul acordat. Contează mult să știu că există acolo chiar fie și o singură persoană care se bucură de aceea ce scriu. Am să mă împart și eu cât pot de bine între Amantă, muncă, casă, navetă etc. în speranța de a mă ține de promisiune. Dar până data viitoare, cititorule/cititoareo, te îmbrățișez cu mult drag și te pup!
Take care & enjoy, V
:)