Să comiți o crimă este un păcat. Să vorbești despre crima nu este.
(Michel de Montaigne)
Poate că era a patra sau a cincea zi de când eram în temniță și nimeni nu mă vizitase. Credeam că m-au abandonat cu toții și au uitat de mine. Mă întrebam cum ar fi putut să mă uite atât de ușor? Și, totuși, dacă m-ar fi uitat, nu trebuia să-mi fi primit o oarecare pedeapsă pentru cele întâmplate? Auzisem o cheie cum se învârtea în lacăt, iar ușa temniței mele se deschise scârțâind ușor.
— Marchiză de Bordeaux, sunteți liberă oricând doriți să plecați, mi-a spus gardianul.
Îl privesc cu ochi mai și goi, și-l întreb:
— Iar acuzații care mi-au fost aduse?
— Au fost retrase.
Nu mai aveam răbdare. Dădusem din cap în semn aprobator și plecase iute din acel loc, sperând să nu mai fiu nevoită vreodată să mai trec iar prin asemenea circumstanțe. Dar, tată, cât aveam să mă înșel...
Apucasem cu repeziciunile scările care duceau către palat. Singurul lucru pe care îl aveam în minte era să-i cer socoteală lui Ludovic pentru cele întâmplate. Mă tot loveam de curteni care mă priveau ba veseli, ba uluiți că încă mă mai aflam la palat. Probabil că aveam o privire smintită întrucât toți se dădeau în lături din calea mea. Am apăsat pe clanța biroului său și am intrat cu același vâltoare cu care intrase odată și domnul Fouquet în apartamentul Mariei. Mă așteptam să-l găsesc stând la biroul său, scriind, sau făcând orice altceva. Însă odată fiind ușa deschisă... nu era nimeni acolo. Închid ușa la loc și mă gândeam la următoarea persoană căruia voiam să-i cer socoteală pentru faptul de a nu mă fi vizitat în tot acest timp.
Apucasem un coridor lung, pe care îl străbătusem în întregime, apăsasem pe clanța ușii și o deschid. O mare de domnișoare stăteau așezate confortabil pe perne direct pe podea, ascultând cu luare aminte la o poezie de a lui Nicolas Boileau. Apartamentul era așa cum mi-l aminteam: un candelabru trona în mijlocul salonului, pereții zugrăviți într-o nuanță pală de roz, iar o sofa și trei fotolii stăteau cuminți undeva în partea estică. Smintita, sau cum își plăcea dânsa să-și spună revoluționara, Catherine era singura care stătea pe un taburete în fața domnișoarelor recitând dintr-un volum de poezii.
Când am intrat, doamnele au început să șușotească, iar Catherine s-a întors instant.
— Viviene! zise contesa vizibil bucuroasă. Ai venit la timp! Tocmai mă apropiam de pasajul meu preferat. Vrei să ni te alături?
Am ridicat o sprânceană în semn de protest, iar ea a înțeles.
— Lăsați-ne! se adresase Catherine din nou noianului de fete.
Rând pe rând, s-au ridicat apoi au ieșit cuminți din apartament. Când ultima domnișoară a ieșit din apartament, ușa scârțâise un pic la închidere. Dintr-o dată, o atmosferă tensionată se instalase.
— Te-au eliberat, adăugase ea fără s-o fi întrebat nimeni nimic.
— Da.
— Ești bine?
Nu i-am răspuns. Nu știam ce să-i răspund oricum.
— Copilul e bine?
— Da, i-am răspuns aproape căzându-mi o lacrimă. De ce nu m-ați vizitat? i-am reproșat încet, în timp ce lacrimi amare îmi cădeau de acum pe obraji.
— Chérie, din suflet, te rog, nu plânge! zise ea cu blândețe, ridicându-se de pe taburete și ștergându-mi lacrimile.
— O zi! Nici măcar o zi!
— La ce te ajuta dacă eram amândouă alături de dumneata și plângeam? Cineva trebuia să rămână, aici, să te scoată de acolo. Te rog, șterge-ți lacrimile, zise ea întinzându-mi o batistă. Îți făgăduiesc că Henriette va plăti scump pentru ce ți-a făcut.
— Henriette? Ce legătură ar avea Madame cu asta?
Iar atunci am aflat. Catherine mi-a spus să iau loc pe unul din fotoliile dânsei confortabile. Mi-a spus că după întemnițarea mea, dânsa s-a văzut în particular cu domnul Porthos. A plâns nespus de mult, de teamă și de îngrijorare, iar dânsul i-a mărturisit că nu aveau de ce să își facă griji. Nici dânsul nu credea că aș fi fost vinovată, dar trebuiau să excludă această teorie. Nici chiar dânsa nu știa de arestarea mea. Muschetarii și-au dat seama după focul cu care vorbisem, dar au văzut cu toții nedumirirea de pe chipul meu când am citit documentul. Și-au dat seama cu toții că trebuia să fie vreun fel de înscenare, dar cu cât mai puțină lume știa, cu atât mai bine.
Nu știau de unde să fi început cercetările și pe cine să bănuiască mai întâi. Mi-a mai spus că aveam dușmani în măsura în care orice alt om are, iar asta îi împiedica să avanseze cu ancheta. Și au așteptat, și au așteptat. Asta până când într-o zi primesc un pont anonim printr-o scrisoare cum că Madame ar cunoaște un anumit domn care imită scrisul altora aproape de perfecțiune. Scrisoarea spunea că Madame nu ar fi apelat la serviciile acestui domn doar o singură dată și că primea o remunerație destul de frumușică pentru discreția dumisale.
A fost de ajuns pentru muschetari. Au mers la locul cu pricina, iar ca printr-un miracol, l-au găsit pe cel vizat chiar înainte de ora închiderii. Domnul Jaques a recunoscut totul: că venise în trecut la dânsul cu multiple scrisori de dragoste dintre o anumită prințesă și un muschetar. Ultima oară admise că venise cu o cerere diferită la dumnealui. Nu mai voia scrisori copiate, ci o anumită semnătură trebuia să ajungă pe anumite acte. I-a spus că persoana în cauza îi era oricum o rudă apropriată și că nu s-ar indigna la un astfel de lucru. Ca să-l convingă, i-a spus domnului că avea să-i plătească suma dublă decât cea obișnuită pe care o percepea dânsul, pe lângă renumerația de discreție, dar sub absolut nicio formă să nu sufle o vorbă despre asta.
Domnul Jaques este un bătrân vulpoi. Știa că dacă se amesteca în astfel de ilegalități, Bastilia avea să-l mănânce dacă erau prinși. Acceptase cu o condiție: suma plătită dublu față de obicei, renumerația obișnuită de discreție și acte false. Amândoi au căzut de acord. După ce treaba se isprăvi, domnul Jaques se decise să se facă dispărut din țară, sub un nou nume, chiar în momentul în care muschetarii veniseră cu puțin timp de ora închiderii magazinului.
— Dar ce urmărește Madame cu asta? Cu ce sunt vinovată?
— Nu știu, chérie. De câteva zile încercăm și noi să aflăm.
— Și ce noutăți aveți?
— Mai nimic.
— Ludovic? N-a schițat un deget?
— A fost teribil de mânios. Dacă înainte îl auzeai vorbind numai despre Versailles și moartea socrului lui, în aceste zile a fost parcă absent total. Iar dacă era, era mai mult prezent ca o nălucă.
— Poate chiar ține la mine.
— Probabil că da.
— Marie?
— Și-a folosit relațiile pentru a descoperi cui îi erau de folos cele 150 de tunuri din ultimul transport.
— Și?
— N-am aflat încă noutăți de la dânsa cu privirea la asta. Dar măcar te-am eliberat, mi-a zâmbit ea.
— Mulțumesc, i-am spus timid. Mi-a fost atât de teamă acolo...
Am început apoi să mă vait de răcoarea din celulă, de șoriceii care se plimbau pe lângă temnița mea...
— Chérie! Acum ești în siguranță, mi-a zâmbit din nou.
— Așteaptă. Ludovic nu a luat niciun fel de măsură împotriva lui Madame? Dacă nu ar fi fost acel pont anonim, aș fi putrezit chiar și acum în închisoare.
— Viviene... regele nu știe că a fost cumnata Maiestății Sale.
— Ce vrei să spui?!
— Ah, Viviene! Este a doua cea mai importantă în stat! Dacă a avut curajul și alibiul ca să te arunce în închisoare doar cine știe pentru care motiv, cine știe de câte o mai fi în stare!
— Atunci cine are să plătească pentru toate nelegiuirile dânsei?
— A șantajat o servitoare. A mascat totul, iar în această după-amiază este ghilotinarea dânsei.
— Deci un nevinovat va plăti pentru toate astea?!
— Soarta! Roagă-te să nu ne pierdem și noi vreodată capul!
Voiam să părăsesc acel apartament al Catherinei și să ajung cât mai iute la rege. Aș fi vrut să-i spun tot ce aflasem. Aș fi vrut s-o salvez pe sărmana femeie. Dar nu am putut. Singurii pe care ne putem salva cu adevărat în această viață, suntem doar noi înșine.
— Să nu-i sufli o vorbă Maiestății Sale, adăugase din nou Catherine serioasă. Este cuvântul dumitale împotriva dânsei. Este verișoara, cumnata iar, la un moment dat, și favorita Maiestății Sale. Îți făgăduiesc că totul nu va rămâne așa. Doar ai răbdare...
Răbdare... hidoasă calitate trebuia să deprind în acea perioadă. Nu aveam răbdare și nu aș fi avut vreodată. Dar m-am văzut nevoită să-i dau dreptate contesei. Nu era atunci momentul să acționăm. Doar să așteptăm... și să avem răbdare.
— Catherine, zise o doamnă care intrase de curând în incinta apartamentului.
Se putea vedea clar pe chipul ei că grijile o măcinaseră în tot acest timp, dar arăta la fel de bine. Părul îl avea prins în cozi împletite care îi atârnau pe spate. Doar ochii dânsei albaștri erau singura mărturie vie că au fost și vremuri mai bune la palat pe care apucase să le vadă.
— Viviene! strigase din nou Marie, odată ce m-a văzut! Slavă Cerului că te-au eliberat!
Ne-am îmbrățișat toate trei. Mâhnirea mea se domolise un pic mai puțin, însă era în continuare acolo. Nu puteam să uit. Nu aveam cum. Mărul discordie fusese plantat chiar atunci în mintea și în sufletul meu. Era prea mult de îndurat. Prea multe trădări, minciuni și ambiții. Într-o epocă în care Ludovic se fălea că este Regele-Soare, haosul, chinul și trădările erau la dânsele acasă. Aveam sufletul pustiu. Era de ajuns. Pentru moment. Taci, minte, taci.
Tată, au văzut ochii dumitale ceea ce văd și ai mei astăzi? Atâta ură și înverșunare, atâta dorință pentru ascensiune socială? Îmi erau hâde aceste vremuri. Cu toate că istoricii Maiestății Sale aveau să scrie cu totul și cu totul altceva despre aceste vremuri, eu știam adevărul. Am fost acolo. I-am auzit vorbind, i-am văzut complotând. Șușotind, ultenind în taină cum să urce mai iute pe scara aceasta socială.
Pe parcursul acelei zilei m-am întâlnit cu aproape toți amicii mei: Chevalier m-a sărutat pe un obraz și mi-a spus că aceasta curte ar fi fost pierdută fără mine, Philippe m-a îmbrățișat tandru de cum m-a văzut, cei patru muschetari care s-au bucurat de revederea mea, deși nu au deschis subiectul despre cele întâmplate. Am mai schimbat și câteva politețuri cu câțiva curteni cu care vorbeam arareori și care mi s-au confesat că erau bucuroși de lămurirea confuziei și că eram din nou bine venită la curte și că dânșii au fost mereu de partea mea, indiferent de cele auzite și zise.
Am fost acaparată mai mult sau mai puțin de brațe bucuroase care se înseninau atunci când mă întâlneau pe scări, dar și de nelipsitele șușoteli care s-au născut odată cu arestarea mea.
Și, totuși... nu a venit nimeni să mă viziteze. Voiam să le dau crezare vorbelor, voiam să mă îmbăt din cuvintele lor dulci și alese cu foarte mare luare aminte, însă nu puteam să nu-mi amintesc... Am fost singură. Izolată. Uitată. Poate doar amicele mele care au consimțit drept să se ocupe mai întâi de cazul meu, apoi să-mi plângă de milă... și, totuși... greșeam?
Când am ajuns în apartamentul meu, totul era așa cum îl lăsasem ultima oară. Îmi aduceam aminte de furtuna care începuse în acea zi, apoi visul și apoi vestea complotului. Timpul se blocase la acel moment parcă în care fusesem arestată și nu mai voia s-o ia din loc. Ori poate că eu îmi frământam prea mult mintea cu astfel de evenimente. Mi-am văzut chipul într-o oglindă atârnată de un perete din apropiere. Verdele ochilor mei păreau spălăciți, iar părul îmi stătea ușor vâlvoi, atârnat pe umerii goi. Arătăm mai mult ca o nălucă, nearanjată și lipsită de parfumurile mele fine. Mă așezasem la măsuța mea de toaletă și începusem să-mi pieptăn părul.
Mă pierdeam în gânduri cu ochii ațintiți asupra doamnei din oglindă care-mi copia gesturile. Eram goală și singură. Goală în suflet, în minte, în trup. Mă asemănam temniței pe care o părăsisem cu puțin timp în urmă. Cum eu am părăsit-o pe dânsa, așa m-au părăsit și amicii mei pe mine. Nu-mi mai păsa de orice aveau să spună. Doar un singur lucru conta: nu au fost acolo.
Am auzit un ciocănit subtil în ușa apartamentului meu, iar în tocul ușii se întrevedeau Catherine și Marie. Mă întrebau dacă eram gata să mergem la execuție. Le-am răspuns că da...
Odată ajunse acolo, văzusem noianul de oameni adunat în curtea palatului. Vântul bătea cu putere, iar pielea mi se cutremura.
— Din ordinul dat de Maiestatea Sa, se auzea unul din oamenii regelui, Joanna Nantes...
Nu-l mai auzeam. Gândul mi-era departe. Trebuie să-și fi terminat discursul întrucât femeia este invitată la ghilotină. Din mulțime, auzisem un copilaș de vreo doi ani care plângea disperat.
— Mami! striga iar vocea copilașului. Mami!
Mi s-a spus că servitoarea învinuită avea doi copilași acasă, unul de doar doi ani și un altul de 8 ani. Prichindelul plângea cu lacrimi amare, iar copila cea mare se agățase cu sete de mâneca tatălui lor de care trăgea cu putere și cu spaimă. Pe chipul bărbatului citeam teama, groaza care avea să vină odată ce tăișul lamei avea să curme pentru totdeauna suflul nevestei sale. Cei trei cereau îndurare regelui care nu se găsea printre oameni. Urmărea totul în tihnă din spatele unei ferestre din biroul său. Mă rugam cerului să facă vreo minune. Mă rugam să găsesc în mine forța să spun mulțimi ceea ce știam și poate că astfel aș fi putut s-o salvez.
Nu mai era mult timp. Femeia își așezase deja capul pe măsuța îngustă și micuță, iar un coș fusese pregătit dedesubtul acesteia. Lacrimi mari și înspăimântate se scurgeau din ochii femeii și le spunea copiilor ei să nu se teamă că totul avea să fie bine. Că nu aveau de ce să teamă. Că tatăl lor era acolo și că va avea el grijă de ei. Mințea. Știam că mințea. Nimic nu mai avea să fie bine odată cu trecerea femeii în neființă, dar ce putea oare să le spună? Biata femeie plângea în hohote și aproape fără respirație.
Un bărbat se apropriase de ghilotină. Tăișul lamei părea că urla după sânge. Nu mai avea răbdare. Femeia începuse să plângă și mai tare anticipându-și moartea. Bărbatul apucase funia și-i dădu drumul, iar femeia urlase pentru ultima oară:
— Nu! Sunt nevino-
...a fost prea târziu. Ghilotina își făcuse deja treaba, iar capul ei căzuse ca secerat în coșul de sub măsuță. Trupul ei inert de acum, rămase pironit locului până când și-a pierdut echilibrul și a căzut lat într-o parte. Sângele de un roșu negricios murdărea totul în jur. Hainele pe care le îmbrăcase femeia erau de-acum înecate într-o nuanță de roșu. Copiii și bărbatul s-au strâns toți trei într-o îmbrățișare și au început să plângă. Tremurau. Erau înspăimântați.
Sunt nevino... vorbele ei încă îmi invadau timpanele. Ar fi vrut să recunoască! Ar fi vrut să trăiască! Ar mai fi vrut să mai trăiască pentru familia ei! Biata femeie! Nenorocita asta de viață! Nenorocitul ăsta de palat blestemat și nenorocita asta de soartă! Mă uitam în jur după Madame. Nu era acolo. M-am uitat instinctiv din nou la fereastra de la care ne privea Ludovic, apoi am văzut-o. Stătea ascunsă după perdele, ca o lașă, întrebându-se dacă spectacolul se terminase. Am fixat-o din priviri. Nu știam dacă și dânsa m-a văzut. Nu a schițat nimic. Probabil că nu. Își luase privirea de la fereastră și se îndepărtase, lăsând draperiile să cadă în urmă.
— Ai să mi-o plătești, am șoptit mai mult ca pentru sine. Scump! Ți-o făgăduiesc, Henriette!
Jurământul făcut în acea zi avea să mă urmărească până când aveam să-l înfăptuiesc. Nu știam exact pentru ce voiam să plătească: pentru deconspirarea aventurii dintre domnul Alexandre și Marie, pentru incest, pentru învinovățirea mea în complot ori pentru faptul de a fi răpit unei familii o mamă și o nevastă de care aveau atât de mult nevoie. Ori pentru toate acelea. Nu mai conta. Următorul care era așteptat de ghilotină era domnul Jaques. Un bătrânel destul de grăsun pentru vârsta sa, scund și îndesat. Capul i-a fost retezat în mai puțin de o clipire. Nu avea familie sau vreun alt urmaș. Nimeni nu l-a plâns. Nimănui nu i-a păsat. După executări, noianul de oameni s-a împrăștiat.
Totul s-a întâmplat rapid. Prea rapid. Timpul ne face să realizăm cât de fragilă este ființa noastră. Astăzi, zâmbim și ne bucurăm de plăcerile vieții, iar mâine ne îmbarcăm într-o călătorie eternă într-un necunoscut fără întoarcere. Straniu, tată, cum ne preocupăm de valoarea vieții doar în momentul în care sfârșitul planează în jurul nostru. Viața este formată din momente de bucurie, teroare, calm, distrugere, triumf și resemnare. Asemenea unui pian pe ale cărui clape apăsăm să ne cântăm sonetul vieții. Apucasem din nou drumul spre apartamentul meu, lucru pe care tot îl făceam de la un timp încoace, apăs clanța ușii și intru. Nimeni. Nu era nimeni acolo.
Nu se bucurase nimeni când am ajuns în apartament și nimeni nu se bucurase nici de acea dată. Poate eram mult prea dură față de propria mea persoană. O aveam încă pe Francoise cu mine. Dar chiar și solitudinea este de dorit, în detrimentul unor amiciții false. Mă plimbam în jur fără vreun scop anume atunci când revăzusem vechiul pian al soțului meu. Mă întrebam dacă dumnealui o ducea mai bine ca mine în acele zile. Mă rugam să fie așa. M-am așezat în locul în care obișnuia să stea dânsul. Mi-am plimbat mâinile pe deasupra clapelor și le studiam. Mă gândeam când fusese ultima oară când mâinile mele atinseră clapele acestuia. Probabil că acum foarte multă vreme. Nu că nu mi-aș fi dorit, dar credeam că doar dânsul era îndreptățit să le farmece prin talentul dumnealui. Eu nu mă vedeam la fel de talentată ca dânsul. Și, totuși, mâinile mele cutezaseră să le farmece. Câteva note timide răsunau ca mai apoi, într-o frenezie artistică, degetele mele s-au decis să cânte cea mai frumoasă partitură pe care urechile mele au auzit-o vreodată. Plângeți-mi suferința, clape dragi. Luați-mi cu voi tristețea sădită în suflet, gândeam. Pentru un moment, timpul înghețase în loc. Durerea dispăruse.
L-am văzut cum se apropriase de tocul ușii li mă privea de la distanță, fiind probabil prea sfios să intre întrucât m-ar fi întrerupt din cântat. L-am privit pe Ludovic, dar acesta m-a îndemnat să nu mă opresc. Așa am făcut. Se îndrepta spre mine cu pași mici de parcă s-ar fi îmbătat din cântecul meu. Se rezemase de pian și urmărea cu admirație cum degetele mele se plimbau pe deasupra clapelor pianului. Din când în când, îmi ridicam privirea către el. Aș fi vrut poate să-i zâmbesc, să-l întreb dacă îi era pe plac partitura pe care o cântam, dar nu m-am găsit în stare. Nici dumnealui nu venise să mă viziteze în arest. Știam că ceream aproape imposibilul, dat fiind faptul că Ludovic era însuși regele, dar oare ceream chiar atât de mult? O vizită?
Mai erau doar câteva clape pe care trebuia să le ating, apoi reprezentația mea s-ar fi sfârșit. Mi-era teamă de momentul în care aveam să ne vorbim. Și, totuși, degetele mele au atins și ultimele note din partitura știută doar de dânsele. Mă aplauda. L-am privit nedumirită.
— Marchiză, aveți un talent înnăscut!
— Mulțumesc, mă grăbisem să-i răspund.
— N-am știut niciodată că vă pricepeți chiar atât de bine.
— Nu cânt des. Este mai mult o pasiune de care nu prea mă ocup.
— Dar ați putea cânta la baluri! Festivități! Europa întreagă ar auzi de dumneata! Nu vă surâde?
— Faima? Nu mă interesează. Mă mulțumesc cu puținul public care știe să aprecieze adevărata artă.
— Ar fi teribil de trist să nu arătăm talentul dumitale întregii curți.
— Ludovic, i-am spus privindu-l fix. Arta nu o poți vinde ca pe o pereche de pantofi cu toc unor minți mici și înguste. De care mă tem că n-ar înțelege-o oricum. Arta te consumă. Te epuizează. Numai poți dormi nopțile, zilele te gândești doar la cum ai putea să devii mai bun în aceea ce faci. Este un foc lăuntric care arde necontenit. Este gândul temător pe care îl pui pe hârtie ori îl cânți într-o partitură. Artiștii nu sunt acești păuni fastuoși și eleganți, mai de grabă ei sunt acești smintiți, beți, prost îmbrăcați de dragoste. Ratați poate în societate, dar care în dânșii sălășluiește o pasiune cum poate epoca lor nu a mai văzut. Asta este, domnule, arta! Iar dumneata, vrei s-o prezentăm lumii...
— N-am știut că poți fi atât de profundă, doamnă.
— Poate am stat prea mult timp în trecut cu fostul meu soț...
Nu de la fostul meu soț aveam acea pornire. Dânsul doar îmi alimenta gândurile și crezurile despre artă și poate că de aceea am rezistat tot acel timp împreună căsătoriți. Poate că eram doi artiști care au găsit unul în celălalt refugiul sufletesc pe care nu-l mai găsiseră în nimeni altcineva până atunci.
— Poate dacă...
— Nu m-ai vizitat, i-am curmat-o scurt.
— Trebuia să mă aștept că odată și odată avea să fie deschis din nou acest subiect.
— Dumneata credeai că nu are să mai fie vreodată deschis?
— Nu, nu sunt naiv. Însă nu-mi face plăcere să-l vorbesc.
— Nici mie, însă cred că îmi datorați niște explicații.
— Sunt regele, doamnă. Nu vă datorez nimic.
— Nu-mi datorați nimic. Prea bine.
M-am ridicat de la pian furioasă, dar el m-a prins de braț.
— Rămâi.
Strânsoarea mâinii lui s-a slăbit și m-a lăsat liberă. Încă îl priveam cu o privire goală, dar nu s-a lăsat intimidat de seriozitatea chipului meu.
— Ce vrei să știi? m-a întrebat el din nou.
— De ce nu m-ai vizitat?
— Am vrut. De multe ori.
— Dar nu ai făcut-o.
— Da. Viviene, înțelege! Odată ce mi s-au arătat acele documente cu semnătura și sigiliul dumitale, am răbufnit. Credeam că te înverșunaseși atât de tare pentru scena cu Henriette și ai decis să complotezi împotriva mea.
— Atât de puțin mă cunoști?
— Sunt rege, doamnă.
— Îmi readuci aminte de atâtea ori că ești regele încât pare că încerci să mă convingi mai mult că tu ești regele, decât să-mi evoci clar că tu ești cu adevărat el!
— Poate pentru că nu pot fi cu adevărat un rege! Iar dacă nu sunt un rege, ce altceva pot fi?
— Un bărbat integru, Ludovic! Un bărbat integru! Cu caracter și credință în Dumnezeu! Domnul Te-a trimis pe acest pământ ca să ne conduci. Dumneata ești cea mai bună variantă dintre multe pe care El a decis s-o trimită. Franc să-ți spun, prefer mai mult bărbatul din spatele coroanei decât pe cel care ne guvernează!
Vru să-mi mai spună ceva dar, ușa apartamentului meu se deschise iar.
— Frate! zise Philippe. Mă gândeam că aici vei fi odată ce am văzut că biroul tău era gol. Este timpul pentru ședința de consiliu.
— Prea bine, zise Ludovic. Regret, marchiză. Discuția noastră va trebui amânată. Pe curând!
— Desigur. Pe curând! le-am răspuns celor doi care ieșeau din încăpere.
Rămăsesem singură. Liniștea apartamentului meu mă acapara. Solitudinea, această doamnă care mă urmărea de la un timp, o simțeam aievea peste tot cumva în jurul meu. Dar nu era momentul să plâng după vremuri demult apuse. Alte gânduri îmi preocupau mintea atunci. Poate gânduri pașnice pentru prima oară.
Există în viața noastră anumite perioade în care închidem ochii dinadins în fața adevărului și ne mințim că ne va fi mai bine. Deși, știm că nu vom putea evita inevitabilul. Deși, intuim adevărul pe care-l îl simțim de multă vreme până în măduva oaselor. Alegem totuși, ca printr-o beție, amețiți de imaginea celui din fața noastră, să evităm adevărul, sperând că se va schimba ceva cu timpul. Ca realitatea aceea va înceta să mai fie reală, iar o alta mai dulce și mai favorabilă îi va lua locul, transformându-se asemenea unei omizi în fluture, îngăduind plăsmuirilor noastre să prindă viață.
Dar ce naiv din partea noastră se credem că putem schimba inevitabilul, și ce egoism din partea noastră să ne dorim să modelăm după bunul nostru plac natura altei ființe umane. Dulce este amăgirea dacă ne închipuim că putem schimba adevărul, că-l putem ascunde ori evita. Ne îmbătăm cu dorința asta nesăbuită că totul se poate schimba. În timp ce adevărul prinde rădăcini, mai mari și mai adânci, în dulcea noastră imaginație. Și Dumnezeule! Ce străfulgerare se va arata în ochii noștri atunci când îndrăznim să-l privim în toată splendoarea sa. Și toată acea durere care vine cu sine... toată acea tânguire, resemnare, acceptare și vindecare...
După un ceas, mi-am părăsit și eu apartamentul, iar pentru întâia oară după foarte multă vreme, am decis să-ți fac o vizită la mormânt, tată. M-am oprit în fața unei statui din piatră pe care stăteau scrise câteva cuvinte. Vântul începuse să bată ușor. Acum douăzeci și ceva de ani era totul atât de diferit. Ar fi putut fi atât de diferit... Privirea îmi căzuse pe cele câteva litere scrijelite cu meticulozitate: Ignace Nigrum, tată mult prea iubit. Mângâiam cu delicatețe acele litere ce redau numele acelei ființe atât de dragi mie. M-am așezat în genunchi și m-am lăsat îmbătată de liniștea din jur. Acolo, parcă totul stătea în loc. Timpul uitase cumva să se mai scurgă.
Era atât de ciudat să stau în fața mormântului tău. Mă uitam prin pământ, de parcă aș reușit la un moment dat să te văd prin el, fie chiar și pentru o ultimă oară. Te căutam din priviri, acolo, în fața mea, departe de gardul negru care-ți împrejmuia mormântul. Voiam să te mai aud odată, să-mi spui că ești bine. Să-ți vorbesc. Ai pierdut atât de multe... Mă condamn că nu am reușit să fiu acolo, lângă tine. Te-ai dus doi metrii sub pământ, singur. Poate că aș fi vrut să te însoțesc la rândul meu, dar încă mai sunt treburi de făcut aici. Curând...
Curând mă voi alătura și eu ție când ridurile îmi vor invada chipul, iar corpul îmi va geme de bătrânețe... am să te însoțesc. Dar nu acum. Mai sunt multe de făcut... Dar această vizită trebuia să ți-o fac negreșit. Trebuia să mă căiesc înaintea ta. Am cântărit mult, și numai asta este calea pe care trebuie s-o urmez. Nu mai poate aștepta. Iartă-mă, tată...
Nu, nu am venit ca să-ți cer binecuvântarea să-mi dau frâu liber sentimentelor și nici nu mă căiesc pentru ceea ce aveam să fac. În afara porților cimitirului, se afla viața. Viața care se petrecea cu atâta rapiditate și fără s-o înțelegem de cele mai multe ori. Acolo, în lăcașul eternului, totul rămânea de neatins. Mă întrebam oare ce trebuia să învăț eu din toate astea: din executarea unei nevinovate și din moartea tatălui meu? Nu era oare de ajuns suferința pe care trebuia s-o îndur singură?
M-ai învățat să fiu dârză, tată. Să fiu puternică, dar mai presus de toate, m-ai învățat să fiu onestă. Uneori, mă gândesc la ce-mi servesc toate acestea, cât timp bârfele fac legea, intrigile animă saloanele, iar complimentele false și frivole par cele mai de preț bijuterii pe care o femeie le-ar putea purta.
Mi-ai spus în vis, tată, să am răbdare. Și poate că aveai dreptate. Trebuia să am răbdare. Nu să fi avut răbdare ca rănile mele să se vindece. Nu să fi avut răbdare că toate durerile sufletului meu se vor fi tămăduit într-un final. Nu să fi găsit în mine creștinească iertare de care vorbește Domnul. Nu. Trebuia să am răbdare în înfăptuirea planului meu. Iartă-mi gândul, tată drag. Iartă-mi netrebnicia care și-a găsit loc în sufletul meu. Iartă-mi cutezanța. Dar era suficient.
Catherine avea dreptate. Dacă reușise să cumpere pe atât de mulți oameni prin influența dânsei, și chiar și pe a regelui, nu eram în siguranță. Nimeni nu era. Trebuia să dispară. Mi-am înfrânt gândul prea mult timp, l-am negat de prea multe ori. Dar adevărul era că nu o aveam deloc la inimă pe Madame. Îmi admisem încă o dată, într-un final, că o voiam moartă.
— Iartă-mă, tată! spusem ușor, după ce am lăsat un buchet de crini albi pe mormânt. E timpul ca Henriette să plece...
⚜ ⚜ ⚜