Cum aș putea să-i stăpânesc pe alții, când nici pe mine nu mă stăpânesc?
(Francois Rablais)
Cuțitul din mâna mea urla după sânge. Inima îmi pompa cu iuțeală și auzeam țiuitul ăsta în urechi. Gura mi se uscase și credeam că tremuram ușor, însă mă forțam să nu bag de seamă semnalele trupului meu. Încă o aud în mintea mea cum urlă stins. Nu-i văd chipul, seamănă mai mult cu o nălucă, în fața căreia m-aș căi cu drag, însă asta este o faptă pe care nu pot s-o întorc. Nu pot să-i redau bătăile inimii ei, așa cum nu pot să le opresc pe ale mele în schimb, ca să-i redau viața. Am ucis-o. Mi-am ucis primul născut doar ca să-l am pe el. Îl voiam numai pe el. Am iubit-o, tată! Am iubit-o! Am iubit-o pe Francoise! Nu te îndoi de puritatea simțămintelor mele! Am iubit pământul de sub piciorușele ei delicate, iubeam diminețile în care gângurea... dar a trebuit s-o dau!
Mâinile îmi tremură, dar sunt certă că nu există altă cale. Strâng cuțitul mai bine în mână de parcă acesta mi-ar da vreo putere ascunsă ca să duc la bun sfârșit nesăbuita mea faptă. Tăișul strălucește în lumina lumânărilor ca o gură înfometată după vărsarea de sânge. Duc mâna în care aveam pumnalul deasupra trupușorului ei minuscul. Nu pot. Trebuie s-o fac. Am în minte numai gânduri care se contrazic între dânsele, în timp ce mâna îmi tremură în continuare pe pumnal.
Copila mea s-a trezit și începe să plângă. Poate îi este foame sau frig pe masa asta rece. Vreau s-o alin! Acum! Acum e momentul! Haide! Nenorocitul meu de gând este mai puternic decât mine. Închid ochii de parcă nu aș fi vrut să-i fiu martoră ființei nenorocite care avea să-mi transforme pruncul în înger și înfig cu putere cuțitul în inima ei...
- Francoise! urlu cu nesaț, sărind buimacă din pat. Francoise! Fata mea!
- Marchiză! Liniștiți-vă! A fost doar un coșmar! Liniștiți-vă! mă îndupleca vocea aceea masculină.
Mă uit în jur și văd patul meu și celula. A fost doar un vis... Francoise... Fetița mea... A fost doar un vis... Încerc să mă liniștesc. Cer un pahar cu apă rece, iar bărbatul din fața mea mi-l oferă.
- Nici după atâta timp nu ți-au încetat coșmarurile? mă întrebă el din nou.
- Nu. Și cum ar putea vreodată să se oprească? Doar am ucis-o.
Mi-am ridicat privirea, apoi l-am văzut. Era el - Ludovic. Bărbatul pentru care am sacrificat tot ce aveam mai de preț. Bărbatul pentru care altădată m-aș fi aruncat la picioarele lui cu bucurie, mi-aș fi smuls inima din piept ca s-o io dăruiesc lui, dar astăzi... astăzi mi-e egal cu o capră bătrână.
- Ce vrei? i-am replicat sec.
- Ați uitat cui vă adresați?
- Eu cred că dumneata uiți cui i te adresezi.
- Văd că închisoarea te-a ajutat să scapi de orice fel de teamă. Și de pudoare.
- Am să putrezesc deja în Bastilia. Ce mai vrei de la mine?
- Poate nu am fost suficient de calculat când am decis să te vizitez.
- Numește-mi un timp în care ai fost calculat.
- Am să plec atunci.
- Drum bun!
- Cu bine, marchiză! mi-a replicat el îndreptându-se spre ușă. Am să-i transmit salutările tale doamnei de Voisin.
- Voisin?
Nu se poate ca nefericita aia să mai fi fost în viață. Iar dacă era, cum de nu era și dânsa cu mine în aceeași celulă?
- Nu a fugit după...? l-am întrebat din nou pe rege.
- După sacrificiu? Muschetarii mei au prins-o la graniță când voia să scape sub alt nume.
- Măcar în această privință să se facă dreptate dacă, în general, muschetarii dumitale au eșuat să-și facă datoria.
- Consider că muschetarii mei și-au făcut datoria, doamnă. Doar te avem pe dumneata aici, nu?
- Să te mănânce Bastilia, Ludovic! Știi și dumneata, la fel de bine ca și mine, că tot ce am săvârșit a fost în numele iubirii și a Franței!
- Ce legătură aveau iubirea și Franța cu copilul meu? L-ai ucis cu sânge-rece! M-ai fermecat! M-ai batjocorit și m-ai jucat pe degete cum numai dumneata știai!
- Am făcut ceea ce era necesar!
- Ești bolnavă, doamnă! Obsedată de avere și putere! Unde e inelul?
- Care inel?
- Viviene, n-am să mă repet de două ori!
- Care inel?
- Inelul pe care ți l-am dăruit în acea seară blestemată!
- Nu-mi aduc aminte de niciun inel.
Ludovic este furios. Mă privește de parcă m-ar gâtui. Cred că asta se întâmplă cu un amor delung apus demult.
- Nu mai este mult, iar epoca vrăjitoarelor precum dumneata va apune.
Știam că va apune. Mirosul spânzurătorii îmi inundă nările mai intens ca niciodată. La ce folosi mi-ar mai fi să mă arunc la picioarele sale și să-i cer îndurare? Socotesc că este mai înțelept să îmbrățișez cu inima deschisă consecințele acțiunilor mele. Doar am încă un statut de marchiză. De viță nobilă. Simțămintele astea oricum nu fac altceva decât să îngreuneze calea omului.
L-am poftit afară pe Ludovic. Nu mai sunt necesare politețurile în astfel de circumstanțe. Aș suferi de o teribilă lipsă de raționament să afișez un altfel de comportament în afară de unul rece. Sper doar că dumneata, tată, încă mai ești cu mine.
Îmi este atât de teamă de momentul în care am să închid ochii și nu am să-i mai deschid. Îmi este teamă de momentul în care frigul ori căldura, care îmi mângâiua odată trupul, nu le voi mai simți deloc pentru întâia oară. Mi-este teamă de momentul în care nu am să mai exult de bucurie la vederea razelor soarelui... pentru că toate vor fi fost deja simțite.
Omul crede că lucru de care ar trebui să se teamă cel mai mult este moartea. Greșește. Moartea nu face nimic altceva decât să oprească alergatul sângelui în vene, să întrerupă respirația și să pună capăt muncii plămânilor. Moartea aduce cea mai deplină liniște. Nu. Omul ar trebui să se teamă de ceea ce reușește să-i pună sângele în mișcare, de ceea ce-i face respirația să-i devină mai sacadată, de ceea ce nu cunoaște! Omul ar trebui să se teamă de necunoscut, de mister, de neajuns! De întuneric! Să se teamă de ceea ce nu cunoaște și de ceea ce nu înțelege!
Trebuie să fie ceva romantic și ispititor în necunoscut altfel încât oamenii nu s-ar arunca mrejele acestuia ca într-o beție. Cu siguranță că și eu trebuie să fi simțit ceva peste puterea mea de înțelegere întrucât simțeam că noaptea vedeam mai clar. Întunericul reprezintă necunoscutul, haosul, incontrolabilul. Omul dacă nu poate prezice viitorul este damnat. Este damnat de multitudinea deciziilor pe care le poate lua pentru a înfăptui o acțiune. Este paralizat de ceea ce are să vină în viitor... Omul este limitat la ceea ce cunoaște, la ceea ce îi este familiar. El respinge tot ceea ce nu poate înțelege. Respinge pictura, muzica, poemele, romanele care nu îi dezvăluie imediat tâlcul slovelor sale. Nu vrea să înțeleagă și se îmbată cu gândul nenorocit că ceea ce a văzut sau a auzit a fost doar o nerozie. Ticăloșii să fie acești oameni care nu-și rup din timp să înțeleagă suferința din spatele artei. Pierduți într-o lume a siguranței și a iluziei - că omul ar fi deslușit tainele destinului și că ar putea să-l controleze.
Omul nu controlează nimic. Nu controlează timpul, averea sau destinul. Nici măcar impulsurile. Nu-l pot controla pe rege să mă iubească, nu-mi pot controla firea, nu-mi pot controla instinctele materne atât de defectuoase.
Îmi închid pleoapele și las negrul ochilor să-mi cuprindă ființa, ca mai apoi să mă afund și eu mai tare în el. Sunt ani în care ridurile au săpat șanțuri pe chipul meu, însă se simt de parcă s-ar fi petrecut într-o clipă. Nu există Dumnezeu. Nu există sens în viață. Nu există viață după moarte. Omul doar există, nu trăiește.
Nu cred în dumnezeu. Nu cred în vreo viață de apoi, iertare sau izbăvire. Omul este doar o dulce partitură trecătoare a cărei viață i se stinge atunci când ultima notă a fost atinsă. Tată, nu sunt singură. Singurătatea îmi ține companie. Am serile mele liniștite și ploile care-mi alină sufletul. Mi-a luat mult, prea mult ca să ajung la această revelație.
Dar că să ai revelații trebuie să fii înțelept. Iar ca să fii înțelept trebuie să ajungi bătrân. Cu siguranță că nu aș fi putut să ajung bătrână și înțeleaptă dacă nu aș fi fost mai întâi tânără și smintită. Și, tată, cât de smintită am putut să fiu...
Și totuși, atunci când aud vinul cum curge în pahare, după un timp, am impresia că mă pot întoarce în timp. Amintirile îmi sunt încă vii. Acolo, în mintea mea, pot retrăi ce vreau. Pot să fiu în culmea fericirii ori pot să mă afund singură în agonie. Pot să te aleg pe tine, tată. Pot să-l aleg pe el. Pot să te aleg din nou, din nou și din nou. M-aș îmbăta cu amintirea ta, deși știu că totul ar fi doar în mintea mea, iar când aș închide ochii tu ai dispărea. Aș adormi, apoi demonii mi-ar tortura din nou mintea. Dar aș fi fost mulțumită pentru că te-am văzut.
Închid ochii și-i revăd pe toți atât de tineri. Eram atât de îmbătați toți cu focul tinereții. Ridurile noastre dispar, grijile se evaporă precum roua dimineții, iar ei toți apar din nou în mintea mea.
Versailles... Versailles... Ce ne-ai adus, dumneata, cămin drag? Ai atâtea secrete care se ascund în pereții tăi. Atâtea intrigii și comploturi înăbușite în spatele ușilor biroului lui Ludovic. Te-ai ridicat parcă singur, cărămidă cu cărămidă, iar odată cu dumneata ne-ai zidit și nouă inimile, forțându-ne să ne ascundem în spatele unor măști numite gentilitate, curtoazie și prețiozitate. Versailles, cămin drag, nimic nu este pur sau rafinat în sângele unor aristocrați! Avem sufletele putrede, dar cred că dumneata știa asta acum deja... Dar timpul în care Ludovic doar își creiona în minte palatul mult visat, pe dumneata palat drag Versailles, dumneata erai pe atunci doar o pură fantezie. Un înger pe care rege îl alerga cu ochii largi și deschiși. Și, totuși, dumneata ne-ai fost cămin până la urmă... Ludovic a reușit să smulgă una din divinitățile cerului și s-o instaleze pe pământ. Tată, lasă grandoarea soarelui să cadă peste terenurile lungi și verzi ale Versailles-ului. Lasă apa să curgă în fântânile din grădină și redă-i palatului fastuozitatea de odinioară. E momentul că să redăm morților frumusețea cu care se mândreau toți odată.
Era anul 1662. La cei 27 de ani ai săi, Ludovic nu avea astâmpăr. Își dorea cu ardoare să înfăptuiască acel palat. Versailles îi era aievea unei dulci șoapte care-l chema la dânsa. Nu mai vedea și nu mai auzea pe nimeni. Doar se trezea dintr-o dată visând cu ochii deschiși la lacurile, grădinile și copacii care ar fi putut fi existat acolo, la Versailles. Vedea în Versailles, un giuvaier. Un diamant neprelucrat. Un palat care avea să fie demn de regele său într-o bună zi. Dumnezeu cu Împărăția Lui, iar Ludovic cu Versailles!
- Țânțari iritanți! replicase vizibil deranjată Henriette.
În decursul acelei zile, regele ne pregătise o mare surpriză: avea să ia cu dânsul întreaga nobilime într-o nouă locație unde aveau să se găzduiască numeroase viitoare baluri și festivități - ne spunea el. Cuvintele sale dulci au sedus urechile curții. Balurile și festivitățile erau atât de rare de la un timp. Chiar și bârfele păreau să-și fi pierdut din culoare într-un timp. Fiecare dintre noi ne-am înghesuit în trăsuri și am urmat trăsura regală până acolo, la Versailles. Curtenii au coborât din trăsuri, printre care și eu, așteptând cu toții să fim martorii unei locații maiestoase, privirile să ne fie furate de splendoarea peisajelor... Dar Versailles era așa cum îl știam: un sat îndepărtat de Paris, având o mlaștină în apropriere, iar pavilionul de vânătoarea al tatălui său nu se găsea foarte departe de acesta. Cu siguranță că Versailles-ul era grandios doar în mintea regelui pe atunci. Niciunul dintre noi nu găsea puterea interioară să vizualizeze ceea ce Ludovic ne îndemna să facem.
- Ești într-o mlaștină, nevastă! îi replicase Philippe râzând. Ce te așteptai să găsești?
- Astăzi este doar o mlaștină, intervenise iute Ludovic, însă poate pe viitor va fi o grădină plină cu trandafiri. Sau un loc de joacă pentru copii noștri.
Henriette surâse la acel gând. O grădină cu flori ori un loc de joacă pentru viitorii ei copii era cu adevărat flatant, însă astfel de gânduri ambițioase trebuiau să mai aștepte.
- Aici are să fie o fântână enormă cu tematică mitologică grecească, îi auzeam glasul lui Ludovic care le explica cu lux de amănunte curtenilor viziunea sa.
Ludovic înota în vise mărețe, în timp ce pantofii doamnelor cu toc înotau în noroi. Ne țineam de mână unii de ceilalți ca nu cumva cineva să se fi împotmolit cineva în mocirlă. Tivurile rochiilor se murdăriseră, iar țânțarii se înfruptau cu nesaț din pielea noastră. Umiditatea stricase coafura doamnelor și entuziasmul nostru unanim pentru o plimbare în natură.
- Veni vidi vici! mi-a șoptit Catherine. Eu dacă visez la o fântână de ciocolată, nu mi-o înfăptuiește nimeni!
- Șșt! replicase Marie. Lasă-l pe Maiestatea Sa să viseze. Oricum nu va avea suficienți ludovici să-l isprăvească.
- De când ești dumneata atât de pornită împotriva regelui? am întrebat-o pe Marie. Și încă mai sunt datorii?
- De când dânsul pleacă ureche la tot ce-i spune cumnată-sa. Am aflat că Madame era sursa de la care Ludovic primea informații despre mine și Alexandre. Cât despre datorii, nu știu să mai fie. Însă palatul despre care vorbește Maiestatea Sa, îl va costa mult. Mult prea mult.
Câtă dreptate avea Marie, tată. Dar nu în ludovici aveam să plătim prețul unei noi ere. Aveam să-l plătim cu prețul liniștii noastre. Cu sângele nostru.
- Mon Dieu! a zis Catherine. Se pare că totuși nu toate informațiile ajung la urechile Maiestății Sale.
- Ce insinuezi? adăugase Marie.
- Am susținut în nenumărate rânduri că Maiestatea Sa este jumătatea perfectă a marchizei de Bordeaux, dar în continuare alege să-și piardă timpul cu o altă femeiușcă. Plus că dumneata mai ai și un copil cu dânsul!
- Catherine! am mustrat-o. N-am să-l leg pe dânsul de mine doar pentru că îi port copilul.
- Cum decurge sarcina? mă întrebase Marie.
- Bine, mulțumesc. Suntem amândoi bine.
Da, tată. Ai fi fost bunic întâia oară. Eram în sfârșit însărcinată! Cu el! Cu dragul de Ludovic! Aveam în sfârșit să-i dăruiesc un prunc pe care l-ar fi iubit atât de mult! Iar eu în curând aș fi devenit mamă! Poate cerul se milostivise de mine într-un final, iar de acum aș fi putut să mă bucur liniștită de zorii unei noi zile fără să-mi mai fie teamă de ceea ce urma să se întâmple. Curând aveam să-mi văd marele vis cu ochii: o familie.
- Maiestate, se amestecase un curtean din mulți, dacă-mi permiteți: de ce anume a ales Maiestatea Sa tocmai această locație?
Ludovic îi zâmbi larg, de parcă așteptase în tot acest timp această întrebare.
- Ne simțim cel mai bine, îi răspundea regele, doar acolo unde suntem în siguranță. Desigur, palatul Luvru este locul unde am crescut, este în continuare drag, dar întotdeauna o noutate este mult mai interesantă decât vechile meleaguri străbătute.
Curtenii nu au fost suficienți de atenți probabil la cuvintele Maiestății Sale întrucât toți îl susțineau și dădeau din cap în semn aprobator. Ce nu aveau dânșii să știe atunci era că Ludovic avea să mute întreaga nobilime, acolo, la Versailles. Definitiv. Dar mai este din poveste până acolo. Încă puțin. După o plimbare mai mult sau mai puțin reușită la Versailles, ne-am întors la palat. La câteva ceasuri, de la întoarcerea noastră la palat, norii leneși atârnau pe cerul senin și auzeam cântecul unor pitulici. Mă gândisem că ar fi fost potrivită o plimbare în grădină în acea după-amiază. Apoi l-am văzut. Pe el.
Nesuferită trebuie să mai fie această viață în care cei mai ticăloși dintre oameni sunt cei mai atrăgători. L-am văzut de la distanță, deși nu aș fi vrut. Îmbrăcase un costum de un albastru marin, iar părul părea să fi fost aranjat cu măiestrie de puțin timp. Mi-a făcut cu mână în semn de salut, dar am decis să-l ignor.
- Marchiză! m-a strigat dânsul. Așteptați-mă!
L-am văzut grăbindu-și pasul și m-a ajuns parcă dintr-o clipire.
- Ce este, Chevalier? îi răspund în treacăt.
- Oare doi vechi amici nu se pot bucura de o plimbare prin grădină?
- De la ultima noastră discuție, mă îndoiesc să mai fim prieteni. Iar apoi, de când îți plac dumitale plimbările în natură?
- De acum.
M-am uitat lung la dânsul, însă n-am mai cutezat să-i cer și altfel de explicații. Mi-am continuat drumul alături de aceasta, plimbându-ne în liniște pe lângă niște fântâni, timp în care le zăresc pe Madame și doamna de Montespan de la distanță. Dar ceva straniu părea să se fi întâmplat cu Madame. Părea să fi luat câteva kilograme în plus.
- Chevalier, Madame cumva...
- Ah, Mon Dieu! se plânse exasperat Chevalier, dându-și ochii peste cap în cel mai infantil fel posibil. Oui, oui! Este însărcinată în patru luni! Am aflat astăzi de la Philippe, la Versailles. Voiau să fie siguri de sarcină atunci când vor anunța marea veste. Acum se poate să ne bucurăm de această plimbare?
Chevalier mă privea lung, implorându-mă să nu mai aprofundăm subiectul. I-am zâmbit; Catherine avea probabil oricum să-mi destăinuie totul mai târziu, fie că aș fi vrut, fie că nu.
- Să înțeleg că asta este reconcilierea noastră? l-am întrebat, dar Chevalier părea cu gândul departe.
- O putem numi și astfel.
- Îmi pare rău, i-am spus stins. N-ar fi trebuit să-ți vorbesc în felul acela, reamintindu-mi de amenințarea făcută acum ceva timp.
- N-ar fi trebuit nici să te săruți cu Philippe, dar nimeni nu-i perfect.
- Chevalier!
- Bine! Am tăcut! Mon Dieu! Teribilă lipsă de umor aveți, doamnă.
I-am zâmbit în treacăt. Dar nu am mai spus nimic.
- Și dumneata mi-ai lipsit, Viviene.
Încă ne plimbam când mi-a spus acelea, apoi m-am oprit în loc cu gura căscată.
- Chevalier de Lorena! l-am strigat cu zâmbetul pe buze. Dumneata chiar ai...
- Sentimente? Inimă? Haideți, marchiză, că nu avem toată ziua la dispoziție pentru câteva flecuștețe sentimentale! Să isprăvim odată această scenetă de îndrăgostiți total dispensabilă.
- Sensibilitatea dumitale este înduioșătoare. Cum oare nu m-am îndrăgostit și eu de dumneata mai devreme?
- De ajuns, Viviene! Este loc doar pentru o persoană sarcastică la curte, iar aceea sunt eu.
L-am privit și mă bufnise râsul. Chevalier îmi răspunse tot printr-un zâmbet.
- Dar nu am mințit.
- Cu ce anume?
- Când am spus că mi-ați lipsit.
- Serios?
- Serios.
- Și cu ce anume nu ați mințit?
- Sunteți în căutare de laude, doamnă? Nu mai aveți bărbați care să vă curteze ca să le auziți?
- Poate, dar nu se compară cu flatarea din partea unui amic.
- Prea bine. Dar îmi veți rămâne datoare.
- Negreșit.
- Vedeți dumneavoastră, marchiză, reluase el, gesticulând apoi câteva fluturări ale mâinii de parcă ar fi fost pe o scenă de teatru. Noi doi suntem precum un cuplu molièresc!
- Pardon?
- Eu sunt comedia! reluase el, ignorându-mă total. Lumina! Râsul unei după-amiezi de vară! Iar dumneata ești tragicul! Întunericul! Necunoscutul și misterul! Dumneata ești prețul de temut ai pantofilor mei preferați pe care nu mi-i permit încă să-i cumpăr.
- Prețul de temut? am izbucnit într-un râs teribil.
- Dumneata și cu mine suntem precum Pantagruel și Gargantua. Heracle și...
- Ajunge, Chevalier! Nu fi nesuferit.
- Ideea este, doamnă, oricum aș vrea s-o pun în cuvinte: este că mi-ați lipsit.
- Și dumneata.
- Serios?
- Nu chiar. M-am gândit doar că te-ai fi simțit stupid dacă nu ar fi fost reciproc.
N-am mai spus nimic, iar dânsul doar pufni într-un râs suav.
- Deci care este adevăratul motiv pentru care am intrat iar în grațiile dumitale?
- Dumneata nu i-ai făcut încă un copil lui Philippe.
- Încă!
Chevalier mă privise într-un mod straniu și lung. Am izbucnit din nou în râs.
- Suficient de convingător și așa, aprobase Chevalier.
- Nu mă întrebi dacă am de gând?
- Aveți de gând?
- Nu.
- Bun. Deci s-a stabilit! Dumneata ești acum noua mea favorită în locul lui Madame.
Am auzit vocea lui Philippe cum ne striga de la distanță, iar când ne-am întors, amândoi l-am văzut înaintând în direcția noastră.
- Așteaptă, Chevalier, i-am replicat, vrei să spui că Madame era favorita dumitale în detrimentul meu?
- Ce bine că vă găsesc, zise Philippe fiind odată mai aproape de noi. Chevi, te-am căutat peste tot astăzi. Unde ai fost?
- Ah, ia te uită cum a zburat timpul! replicase Chevalier.
Chevalier se uita cu disperare în jur după cineva care probabil că nu-l aștepta. O zărise din depărtare pe o anumită doamnă și se îndrepta spre dânsa cu repeziciune, lăsându-ne pe mine și Philippe impasibili.
- Bernadette! zise iar Chevalier. Așteptați-mă!
- Toate bune, marchiză? întrebase Philippe, privindu-l pe Chevalier care aproape că alerga spre locul în care se găsea și presupusa Bernadette.
- Toate bune, i-am răspuns. Dumneata?
- Toate bune.
Niciunul dintre noi nu și-a luat ochii de la Chevalier. Acesta, odată ajuns în dreptul doamnei, o apucă de braț și o luase la o scurtă plimbare. Aș fi putut jura că acesta nu o cunoștea absolut deloc. Dar poate mă înșelam.
- Felicitări pentru copil! i-am spus lui Philippe.
- Vă mulțumim. Deși, nu toată lumea știe cum să reacționeze la o astfel de veste...
- Chevalier mi-a spus că...
- Chevalier refuză să-mi mai vorbească de când i-am spus că nevastă-mea e gravidă!
- Ah, pare serios. Mi-a spus că i-am lipsit.
- Serios?
- Îhm.
- Chevalier?
- Da.
- Chevalier al nostru? De Lorena?
- Chiar dânsul.
- Exact cuvintele acestea le-a folosit?
- Întocmai.
- E supărat de-a binelea.
Doamna de mai devreme se smulge din strânsoarea lui Chevalier și-l pocnește peste cap cu evantaiul.
- Deci nu o cunoștea, am zis impasibilă.
- Ei, bine... zise Philippe oftând la scena de mai devreme. Știe unde să mă găsească. Dumneata, Viviene? Ce noutăți mai ai? Copilul? zise el, luându-și privirea de la spectacolul de mai devreme, resemnat total fiind în aceea ce-l privea pe amicul său.
- Bine, mulțumim.
- Fratele meu îl va...
- Recunoaște? Mi-a făgăduit. Deși mi-e teamă că nu se va implica atât de mult în viața sa.
- Prostii, marchiză. Ludovic adoră copiii, deși nu te aștepta să fie tatăl perfect. Dar te asigur că la palat nu-i va lipsi nimic. Dacă tot vorbim de copii... Marie? Cum se mai simte?
- Bine. Presupun. Curtea încă șușotește despre cele întâmplate.
- Marchiză, poate nu ar fi locul meu să ți-o spun, dar ferește-te de nevastă-mea. Nu îi ești chiar dragă. Și cu atât mai puțin, prietena dumitale.
- Marie? Sub ce pretext?
- Marchiza de Montespan îi este amică apropriată și știi prea bine istoria dintre dânsa și domnul Dupont. Iar dumneata fiind favorita regelui... Chiar nu are motive să vă îndrăgească.
- Dumneata de ce îmi spui toate acestea? Doar aveți un copil acum împreună!
- După ce m-a batjocorit punându-mi coarne cu fratele meu! O fi dânsa mama copilului meu, nevastă-mea și verișoara mea, însă sunt anumite limite de bun-simț pe care le cer!
- Inamicii inamicului meu sunt prietenii mei. Ca și Chevalier, vă aliați cu părți terțe!
- Viviane, nu știu ce crezi dumneata, dar eu nu alung oamenii loiali. Din punctul meu de vedere, dumneata nu mi-ai greșit niciodată. Ce decid ceilalți, nu este treaba mea.
Stăteam unul în fața celuilalt și ne priveam adânc. Îmi zâmbea, dar nu-l puteam privi direct în ochi. S-au întâmplat poate prea multe între noi ca să-l mai pot privi fără vreun fel de pudoare. Câțiva nori negrii se adunaseră de acum pe cer. Soarele era de negăsit, iar o rafală puternică de vânt se pornea timidă. Vremea părea să se strice cu iuțeală, așa că am decis să ne adăpostim amândoi, chiar de pe atunci, înăuntrul palatului.
La vreun sfert de ceas, picături de ploaie se izbeau de ferestrele palatului, ca puțin mai târziu, acestea să se transforme într-o adevărată furtună. Îmi luasem ochii de la fereastră și căutam drumul către apartamentul meu. Urcam niște scări lungi și înalte, iar curtenii se agitau ușor în jurul meu, încercând să ajungă fiecare să ajungă la adăpost, ori poate în locul unde le erau solicitate prezența. Încă urcam scările, pierdută în gândurile mele, cu privirea ațintită spre drumul pe care îl aveam de parcurs când mă lovesc de un domn.
- Pardon! am răspuns amândoi iute.
Era Ludovic. I-am văzut ochii mărindu-se odată ce și-a dat seama că eram eu, iar probabil că pupilele mele făcuseră exact același lucru.
- Ce vreme teribilă, nu-i așa? zise Ludovic.
- Da. A fost o vreme atât de agreabilă când am revenit cu toții la palat, iar acum furtună. Iar odată cu aceasta, suntem prinși în apartamentele noastre și nu mai avem nicio sursă de distracție.
- La Versailles, găseam mereu câte ceva de făcut. Țesălam caii, ori ba mă jucam cu fratele meu cu săbiile de lemn.
- Îmi amintesc. De mic ați fost talentat cu săbiile. Că vorbim de fratele dumneavoastră, felicitări! Sunteți unchi!
- Și tată, mi-a zâmbit el. Chiar este un an norocos. Cum vă mai simțiți?
- Bine. Copilul este bine, l-am informat impasibilă.
- Dumneata?
Mi-a luat mâna într-a lui și mă privea fix. Stomacul mi s-a strâns, iar picioarele mi se înmuiau încetul cu încetul. Detestam să fi reacționat în felul acela chiar și după toate cele întâmplate.
- Ludovic, i-am spus, smulgându-mi mâna. Cred că este cel mai înțelept să fim doar părinții acestui copil. De fiecare dată când ne apropriem, aducem numai haos și distrugere unul în viața celuilalt.
Picăturile de ploaie se izbeau încă cu putere de ferestre. Curtenii treceau pe lângă noi, dar niciunul din noi nu părea deranjat.
- Sunt de acord, replicase el. Dar ești răul fără de care nu pot trăi.
Ne priveam amândoi fix, de parcă am fi vrut să rezolvăm tot ceea ce am stricat amândoi în trecut. Toți din jur au dispărut ca printr-o vrajă. Auzeam doar inimile noastre pompând cu putere. Auzeam sângele pompându-mi în urechi, iar mâinile îmi tremurau. Dragă, tată, cum de tocmai fiica ta a ajuns să iubească atât de blestemat? Dar poate blestemul se va rupe odată cu venirea pruncului pe lume. Poate, și doar atunci, aveam să fim o familie fericită.
- Maiestate! replicase Henriette, rupând vraja de mai devreme. Se poate să vorbim un minut?
Am făcut o plecăciune în semn de respect, iar cei doi s-au îndepărtat de mine. În acel moment, un fulger ilumină întreg palatul. M-am speriat, iar aparent câțiva curteni au fost și ei luați prin surprindere de acesta întrucât i-am văzut tresărind ușor. Mi-am văzut de treabă.
Am urcat cu greu scările care duceau către apartamentul meu și am decis că poate odihna îmi va mai liniști mintea, și așa poate avea și furtuna să treacă. Auzeam încă cum picăturile de ploaie încercau zadar să intre în apartament, izbindu-se de fereastră. Motanul meu negru, Ronald, se suise în pat și se cuibărise lângă mine. I-am mângâiat blănița și a început să toarcă.
Am închis ochii și așteptam să fiu furată de somn. Și așteptam, și așteptam... însă un gând debil îmi încolțise în minte, deși aș fi vrut să nu-i dau atenție. Știam unde sunt. Nu le-am mai folosit demult timp. Nici nu mai știam dacă mai avem îndemânarea să citesc în ele așa cum obișnuiam odată. Și, totuși, mă ridicasem din pat și mă îndreptam spre locul știut. Micul sertăraș scoase un scârțăit, iar pachetul de cărți de tarot se iți deîndată. Le iau și le număr. Erau toate 78.
Speram ca vreo carte să fi lipsit din pachet, iar acesta să-mi servească pretext să le las din mână. Dar erau toate acolo, de parcă ar fi așteptat această zi. Poate era un semn. Ronald se strecura pe lângă picioarele mele și se sui înapoi în pat. Am amestecat pachetul de cărți și mi-am pus o întrebare în minte, apoi le-am întins pe pat. Zi-mi, tată, cum era oare? Cum trebuiau așezate cărțile de tarot, așa cum le făceai dumneata? Auzisem un tunet din depărtare, iar încăperea se luminase preț de o clipă. M-am alarmat, dar nu am băgat de seamă prea mult. Aveam nevoie să-mi amintesc.
Prima carte: asta este... Asta era situația mea inițială.
A doua carte: asta o întretăia pe prima - asta mă împiedică să ajung la ce vreau.
A treia carte: gândurile mele legat de subiectul ăsta.
A patra carte: sentimentele mele legate de subiectul ăsta.
A cincea carte: asta a fost în trecut.
A șasea carte: asta va fi în viitor.
A șaptea carte: așa văd eu lucrurile.
A opta carte: așa văd cei din jurul meu lucrurile.
A noua carte: aici sunt toate temerile și speranțele mele.
Ultima carte: acolo ne vor duce toate astea.
Le mai amestecasem odată, încercând să nu uit lista de mai devreme, apoi mă gândeam la întrebarea pe care aș fi vrut să le-o adresez cărților.
- Vreau să știu, spuneam în timp ce amestecam cărțile, dacă voi mai fi vreodată favorita Maiestățile Sale, Ludovic al XIV-lea.
Am tras aer în piept, apoi le-am împărțit pe pat sub forma Crucii Celtice. Rând pe rând le întorceam cu fața în sus, dezvăluindu-mi secretul lor:
Prima carte.
Nebunul apare răsturnat, este asumarea de riscuri periculoase. Mă gândeam la ce fel de riscuri se refereau cărțile? La Versailles? Să fi fost oare o greșeală să consimt la ce voia Ludovic?
A doua carte.
Împăratul răsturnat - conflictul cu o persoană de sex masculin, lipsa controlului, regresul. Mă întrebam dacă se refereau la cearta cu Ludovic.
A treia carte.
Cinci de Spade era o carte destul de grea; durere și oamenii fățarnici, care-mi doresc răul. Încercam să-mi amintesc de cineva care mă îndrăgea în afară de amicele mele.
A patra carte.
Doi de cupe - aveam să cunosc pe cineva nou. Un amic de nădejde.
A cincea carte.
Cavaler - cartea curajului și a puterii interioare. Obstacole depășite.
A șasea carte.
Șapte de spade - cineva avea să mă trădeze.
A șaptea carte.
Judecata - semnifica inerența unor schimbări, a unor decizii importante.
A opta carte.
Regina de Monede este o femeie inimoasă în preajma mea. Mă va ajuta cu sfaturi, bani și noi oportunități. De obicei, dacă această carte apărea lângă orice valet, cavaler sau rege, însemna că dama poate influența foarte uşor persoanele de sex opus.
A noua carte.
Șase de bâte însemna victorii și vești noi. Un mesaj important aveam să primesc în curând de la cineva care ocupa o funcție importantă.
Ultima carte.
Lumea: simbolul încheierilor, al sfârșitului unei experiențe. Poate că într-adevăr epoca mea ajunse la final...
Auzisem un ciocănit în ușa apartamentului. După ușa, se iți capul perfect aranjat al Catherinei.
- Pentru o clipă am crezut că am greșit apartamentul, zâmbi Catherine. Concurezi acum cu madame de Voisin?
- Madame de Voisin?
- Doamna pe care mi-ai spus că ai vizitat-o acum mai multă vreme. Pe vremea în care încercai să rămâi grea.
- Ah, da. Am și uitat. Cum de ai aflat de ea?
- Câteva doamne mi-au spus că au mers la ea pentru o sesiune de vrăjitorie. Cică le-a ghicit întocmai viitorul. Văd că dumneata ți-l ghicești singură.
- Doar mă prostesc, am zis vrând să strâng cărțile de tarot.
- Vreau și eu, mi-a spus ea așezându-se pe pat.
Ploaia se mai potolise, însă vântul turbat nu dădea semne că s-ar fi potolit. Un al doilea ciocănit timid în ușa apartamentului.
- Marie! m-am bucurat s-o văd, iar aceasta se apropia de noi.
- Spiritism? ne-a întrebat ea râzând.
- Nu chiar, i-a răspuns Catherine. Vreau neapărat să știu dacă voi rămâne grea. Vreau și eu un copil al meu!
- Dacă dați în cărți, zise Marie, vreau și eu!
- Am o idee mai bună, le-am spus.
Poate că nu ar fi trebuit să fac asta. Poate că din acel moment au început toate. Poate ar fi trebuit să nu mai fac pașii spre sertarul de unde luasem cărțile de tarot din nou. Poate că nu ar fi trebuit să mă apuc după lumânările acelea. Poate trebuia să le fi lăsat pe toate la locul lor, dar nu am făcut asta.
- Toate trei ne punem câte o dorință, le-am spus. Doar că vom avea nevoie să facem un ritual.
- Un ritual? au început amândouă să râdă.
- Mi-e teamă, zise Marie, dar recunosc că sună tentant.
- Suntem sigure că va funcționa? zise Catherine.
- Ultima oară a mers, am confesat.
- Și când a fost aia? m-a întrebat Catherine din nou.
- La Fronda Prinților. Mi-am dorit să nu mor.
- Nu erai cam mică să faci ritualuri?
- Nu l-am făcut eu. Ci tata.
- Și nu a putut să facă o vrajă și pentru el?
- Catherine, în magie e totul despre echilibru. Ca să menții pe cineva în viață, trebuie să oferi altceva în schimb.
- Vrei să spui că...?
- Vreau să spun că tata a făcut o vrajă de protecție pentru mine și mama. Iar el s-a sacrificat doar ca să fim noi în siguranță.
- Mama ta știa?
- Da. Eu am aflat mult prea târziu. M-a pus să jur că n-am să spun nimănui despre asta.
- Dar mama ta a supraviețuit.
- Cred că una din noi trebuia să moară în fronda aia. Dar cu vraja de protecție am supraviețuit. Cel puțin eu, că mama s-a prăpădit și ea mai târziu.
- N-are sens, interveni Marie. Sunt doi părinți morți la final de zi. Unde este echilibrul?
- Are sens, zise Catherine. Dacă Viviene ar fi fost sortită să moară.
- Mai e ceva, le-am spus. O viață de copil cântărește cât viața a două persoane.
- Deci amândoi s-au sacrificat pentru tine.
- Da, am admis stins.
Picăturile se izbeau cu putere de fereastra mea. Mi-a zburat gândul la voi, tată. Mă gândeam doar dacă ați fi fost bine. Acolo, unde erați. Oriunde ar fi fost acest acolo.
- Totul ar trebui să fie bine dacă ne abținem de la a ne dori ca cineva să moară subit, le-am admis. Vraja aia oricum a fost făcută cu magie neagră. Iar aceea a fost singura dată în care mi-am jurat că se va mai folosi vreodată.
- Prea bine, zise Catherine. Atunci încercăm cu magie albă?
- Da. Doar dacă nu vă e teamă și vreți să abandonăm.
- Nu! mi-au răspuns în cor amândouă.
Să te joci cu magia... este o putere. Este o putere pe care nimeni nu o putea înțelege decât dacă ar fi trecut prin asta. Tată, tu știai de ce eram capabilă. Dumneata știai câtă debilitate și putere zăceau înăuntrul meu și , totuși, ai tăcut. Sau poate ai vrut să-mi vorbești. Poate ai vrut să-mi vorbești în momentul în care fulgerele au început din nou, iar vântul începuse să bată mai rău. Poate erai dumneata cel care a făcut o fereastră să se spargă, deși noi, copile smintite, am ignorat semnele. Ne-am văzut mai departe de ritual.
Poate trebuia să nu le spun să ne ridicăm și să facem mai departe ritualul că nimic nu avea să ne afecteze atâta timp cât eram împreună. Poate trebuia să-mi dau seama de mai multe, în momentul în care le-am spus să-și pună fiecare o dorință în minte. Ar fi trebuit să-mi dau seama atunci de gândul meu nebun. Ar fi trebuit să opresc totul atunci. Dar nu mai puteam. Ce mi-am dorit, fusese deja aruncat în vâltoarea lucrurilor văzute și nevăzute.
- Ce ți-ai dorit? m-a întrebat Marie.
- Ca Henriette să moară... i-am răspuns, suflând în ultima lumânare roșie care încă mai ardea.
⚜ ⚜ ⚜