Quantum mutas ab illo!
(Cât de mult s-a schimbat!)
În prezent, zilele se scurg cu greutate. Simt că fiecare pagină pe care o aștern se apropie cu repeziciune de momentul acela... De acel moment pe care încă nu pot să-l numesc. Au trecut ani, însă nu pot să-mi iert fapta. Dar nu mai contează. Am să-mi iau mârșavele păcate odată cu mine în mormânt, iar acestea vor dispărea cu mine, odată ce capacul va fi pus asupra trupului meu, iar istoria familiei Nigrum va fi dată uitării. Totul va muri odată cu mine. Și poate este cel mai înțelept așa.
— Marchiză, îmi spune lacheul din fața mea, începem?
Era a nu știu câta zi în care băiatul ăsta venea să mă ajute la scris. Mă gândesc că trebuia să-mi fi ispășit deja pedeapsa, însă trebuie să fi intervenit Ludovic în numele meu. De ce, nu înțeleg nici eu; nu ar mai fi avut niciun temei. Doar am avut grijă să batjocoresc tot ceea ce era mai frumos și mai de preț între noi doi.
— Da, i-am zis stins. Scrie...
Cine ar citi aceste rânduri poate ar fi interesat să știe ce s-a întâmplat cu soțul meu și cu domnișoara de la Vallière, însă sunt memoriile mele și nu am chef să-mi amintesc de ei. Am să menționez doar faptul că domnișoara a negat cu vehemență faptul că ar fi știut că eram stearpă și că toate pornirile ei erau pure, însă regele a izgonit-o a doua zi după ce a dat naștere unei fetițe sănătoase. A plâns cu mult amar și i-a jurat regelui că-l iubea și că nu mai avea să calce strâmb în fața mea, însă Ludovic nu a vrut să audă. Ludovic i-a spus că doar ea ar fi vrut copilul, nu și el, însă avea să-i plătească o sumă frumușică pe lună ca pensie alimentară. I-a mai spus că avea s-o găzduiască fără plată într-unul din castelele sale de pe malul mării din Main. Aproape că am plâns și am vrut să-l înduplec pe rege s-o lase să stea la curte, însă nu m-a ascultat. A spus că nu voia oameni de speța ei să trăiască la curte, sub protecția lui.
Cât despre Vladimir, nu-l l-am mai văzut de luni bune și poate ne mai scriam ocazional, însă golul dintre noi nu a mai fost niciodată umplut. În ultima sa scrisoare mi-a spus că-și găsise pe cineva și c-o lăsase gravidă. S-au întâlnit la unul din concertele sale și că era și ea muziciană. Avea de gând să se căsătorească cu ea și voia să aud de la el acest lucru. N-am mai plâns. Nu aveam lacrimi să mai plâng și pentru acest lucru, ci doar i-am dat binecuvântarea mea, iar de atunci nu am mai auzit de el. Recunosc că în decursul a celor doi ani, de când divorțasem de Vladimir, o duceam la fel. Nu este nimic aparte de rememorat din trecutul meu, însă am să-mi amintesc de dragul lui Ludovic pentru a-mi reaminti adevăratul început al domniei sale.
Vremea despre care urmează să vorbesc era perioada în care Vladimir încă nu se mutase din apartamentele noastre, iar domnișoara era încă însărcinată. Însă Ludovic mi-a jurat să fie doar al meu, iar eu i-am jurat să fiu doar a lui - însă nu aveam prea mult timp să ne bucurăm de reconcilierea noastră. De fapt, l-am rugat să ne ținem ascunși până aveau să se limpezească apele la palat, și să mă lase să fiu iscoada lui printre curteni. I-a plăcut ideea mea și așa am făcut. De la Versailles el a plecat primul, iar peste o zi am revenit și eu la palat. Nimeni nu a bănuit că am fi fost împreună în tot acest timp; nici chiar Marie sau Catherine. Aș fi vrut să le spun totul într-un suflet, însă trebuia să fiu cât de discretă puteam. Trebuia să-mi țin făgăduința față de domnul Dupont. Mai ales, că din vina noastră a eșuat planul.
La câteva săptămâni după ce ne-am întors de la Versailles, Ludovic mi-a povestit că d'Artagnan descoperise că toții banii care lipseau din vistieria țării au fost luați de domnul Fouquet. Ministrul de Finanțe își clădise Vaux-ul din banii țării și la fel și fortăreața de la Belle-Île. Voia să pornească un război contra regelui, lucru care l-a mâniat teribil pe Ludovic. D'Artagnan îi furnizase acte peste acte și documente semnate în original cu semnătura Ministrului de Finanțe. Tot în ziua în care căpitanul muschetarilor i-a furnizat dovezile, Ludovic a cerut o întrurnire a întregului palat. Despre acea zi vreau să vorbesc: ziua în care s-a născut Regele-Soare.
Nu era niciun nor pe cer, deși soarele nu se vedea. Era destul de plăcut afară, însă atmosfera de la palat era tensionată. Toți curtenii de la cel mai înalt rang până la servitori au fost chemați pentru a fi martorii unei situații inedite, își spuneau ei.
Gărzile împrejmuiau sala asemenea unor soldați gata de război, iar în mijlocul mulțimii se afla o masă lunguiață și înaltă care-și aștepta suveranul. O voce puternică a strigat le roi, iar ușile s-au deschis larg. A intrat mai întâi Maiestatea Sa, apoi alaiul de prinți și prințese de sânge mergeau în spate. Ludovic se îmbrăcase într-un costum negru de mătase, iar detaliile acestuiau erau cusute cu fir de aur, iar la brâu am văzut că și-a pus una din spadele tatălui său. Mâinile îi erau îngreunate de ghiuluri de aur, iar chipul îi era furios, înspăimântător de hotărât. Își purta trupul drept, lăsându-și la iveală pieptul tare pe care atârna Colierul Sfântului Ordin. Se fălea când mergea, și se apropia încet de masă, de parcă ar fi vrut să prelungească toate acele momente și să se asigure că toți ochii erau ațintiți asupra sa. Odată ce s-a așezat, ne-a poftit să luăm și noi loc pe băncuțele din apropiere. Era o atmosferă somptuoasă, din cale afară de sobră. Mă gândeam ce voia să facă. Și-a scos apoi coroana și și-a lăsat-o pe masă să sclipească în lumina razelor solare.
— Să intre vinovatul! a ordonat Ludovic. +Alexandre sa vina
Ușile s-au mai deschis o dată, iar apoi a apărut domnul Fouquet urmat de câțiva gardieni care-l urmau îndeaproape întocmai ca un prizonier. Toată curtea șușotea mirată.
— Ajunge, a replicat Ludovic, când Ministrul de Finanțe se apropiase suficient de rege.
— Este necesar tot acest protocol, Sire? a râs domnul Fouquet, întorcându-se la cei din jurul său.
— Liniște! i-a curmat-o regele. Dragii mei, iubiți prieteni și curteni...
Maiestatea Sa și-a început pledoaria explicându-le tuturor de ce au fost chemați toți acolo: să fie martorii destinului domnului Fouquet. Le-a explicat cum a furat din vistierie, cum a complotat împotriva sa și a vrut să producă un război în viitorul apropiat, cum din cauza lui s-au rărit balurile și serbările. Mulțimea începuse să-l huiduie. Chipul domnului Fouquet se schimonosise.
— Sire, suntem de aceeași parte! reluase Ministrul de Finanțe. Nu am vrut decât să vă pregătesc un loc în care să vă ascundeți, așa cum am făcut când erați mic.
— Am crescut, domnule Fouquet; nu am nevoie de dumneata să mă ocrotești! Am un frate pe care mă pot baza. Cât despre dumneata, pot spune că ești doar o greșeală. O greșeală pe care a comis-o cardinalul Mazarin când te-a lăsat să te ocupi de economia țării!
— Vă reamintesc că fără mine nu ați mai fi avut suflul să purtați coroana pe cap. Sunteți doar un copil care aleargă prin grădini prea mult după doamne și prea puțin după binele țării... ,,Maiestate". Dacă Maiestatea Sa este acest copil necopt, nu este oare mai orânduit să predăm cuiva cârma țării cuiva mai experimentat?
— Cui? Dumitale? se amestecase Philippe.
— Da! zbierase domnul Fouquet. Richelieu a cârmuit oricum această țară din spatele suveranului, așa că de ce am face lucrurile iar fățiș? Mulți dintre cei prezenți sunt copiii unor prinți care s-au răsculat împotriva tatălui dumneavoastră, Sire. Sunt mulți care vă caută prietenia doar pentru titlurile pe care le pot dobândi, sunt femei care vă vizitează patul doar pentru favorurile pe care le pot avea. Alungați-mă din țară și toți prietenii mei vă vor disprețui. Am ajutat familii întregi și am legat prietenii valoroase cu oameni influenți. Alungați-mă și veți pierde trecerea pe lângă ei! Nu le veți avea niciodată respectul pentru că i-am câștigat de partea mea.
— Șarpe nenorocit! zbierase Philippe, încercând să-l ia la bătaie.
— Rămâi pe loc! ordonase Ludovic.
— Lasă-mă să-l snopesc!
— Ți-am ordonat să rămâi!
— Altfel ce? Mă vei decapita? Cum îi permiți să ne insulte așa, de față cu întreaga curte?
— Nu mă provoca, frate! mârâise regele teribil. Fiind fratele meu ți-ai arogat singur dreptul de a mă sfida! Este ultima oară când am să mai permit o asemenea insolență.
— Câtă generozitate!
— Liniște! Mi te vei supune ca orice alt curtean din această încăpere! La locul tău. Acum!
Nu-l mai văzusem niciodată atât de nervos pe Ludovic, iar curtea șușotea.
— Vă sunt frate, amic sau confident, însă mai întâi de toate, vă sunt rege. Iar pe care dintre voi îndrăznește să-mi nesocotească ordinele, am să îl exilez deîndată! Domnul Fouquet a crezut că mă poate păcăli. Din păcate pentru el, eu nu sunt tatăl meu, iar el nu este Richelieu. Istoria se repetă doar atunci când eșuezi s-o înțelegi, dragii mei curteni. Iar eu, vă asigur c-o pricep suficient.
Ministrul Fouquet ne-a ațâțat unii împotriva altora să ne ucidem. Ne-am pierdut părinții, frații, soții sau chiar iubiții. Asta este legea Ministrului meu de Finanțe: să calce pe cadavre, pe cadavrele iubiților noștri răposați, ca să guverneze țara care-i revine de drept Trimisul Domnului. Fouquet nu numai că nesocotește orânduirea strămoșilor noștri, dar nesocotește și voința Lui Dumnezeu! Împotriviți-vă mie, și vă veți împotrivi Lui Dumnezeu.
Nu uitați că l-a persecutat pe domnul Dupont și l-a umilit în fața curții pentru a ne arăta cine conduce. Ne-ar fi adus în căminul său doar pentru a ne juca pe degete. Izolați de societate, de săteni, de zgomotul orașului... Ar fi recurs la orice împrejurare ca să ne subjuge. Asta face un bun păpușar, mai întâi își izolează victima, apoi o transformă în propria sa marionetă.
Am zâmbit uluită, în timp ce rumori se nășteau printre curteni. Ludovic se ținea drept și mândru, deși îl priveam cu o oarecare teamă. Domnul Chevalier se apropiase de mine și-mi șoptise:
— Regele s-a maturizat în sfârșit, nu-i așa?
— Da, replicasem. E timpul ca soarele să strălucească.
— Atunci Domnul să ne aibă în pază! se amestecase arhiepiscopul pentru prima dată. Fie ca următorul care are să mai nesocotească vreodată ordinele regelui, să știe că și Biserica îi va oropsi sufletul cu fiecare liturghie.
— Domnule Fouquet, a replicat Ludovic, de astăzi nu te mai cunosc. Te-am judecat până acum ca om, de aceea mi-am dat coroana de pe cap, însă și ca rege te găsesc la fel de vinovat, spuse el după ce și-a așezat coroana pe cap. Ca Trimis al Domnului nostru pe Pământ, domnule Fouquet, îți dau sentință pe viață, îți urez să putrezești în închisoare, fără să-i mai vezi pe cei dragi vreodată! Iuda L-a vândut pe Iisus pe 30 de arginți, iar dumneata ți-ai jefuit suveranul de 30.000 de livre.
Așadar, dragii mei curteni, cine vreți să vă cârmuiască țara? Vă lăsați sufletul în mâinile Diavolului sau în Ale Lui Dumnezeu? Alăturați-vă mie, dragii mei, alăturați-vă soarelui și veți beneficia din plin de lumina și căldura sa, ori pieriți în întuneric! Eu sunt Trimisul Domnului pe pământ! M-am născut să scot din beznă și din haos această țară. Plecați-vă și alăturați-vă voinței Domnului! Eu sunt cel care vă va aduce lumină, eu sunt cel pe care l-ați așteptat! Statul sunt eu! Eu sunt rege peste Franța și soare! Eu sunt Regele-Soare!
Ropote de aplauze au început, apoi huiduieli se auzeau împotriva domnului Ministru de Finanțe. Marie a zbierat de fericire, iar contesa și Porthos zâmbeau ca doi debili. Curtea începea să-i strige numele domnului Dupont, iar acesta a izbucnit în lacrimi de fericire. La îndemnul regelui, Philippe a putut să-l îmbrățișeze, iar lacrimile acestuia curgeau de zor. Marie avea fața roșie și aproape exploda de fericire.
— Încă ceva, adăugase Ludovic când mulțimea se mai potolise, nu-l escortați încă pe domnul Fouquet. Mai am să-i adresez doar câteva întrebări.
— Da, sire? zise domnul Ministru palid la față.
— Cum se numește arhitectul care a plănuit Vaux-ul?
— Le Vau.
— Decoratorul?
— Le Brun.
— Iar Grădinarul?
— Le Nôtre.
— Foarte bine, a încheiat regele de parcă ar fi cântărit cele spuse de domnul Fouquet. Gărzi, reluase el puternic, luați-l acum pe acest ticălos din fața mea! zbierase Ludovic, iar gărzile l-au ascultat.
Curtenii erau iar în delir. În timp ce domnul Fouquet era condus afară, unii dintre curteni aruncau după el cu cărțile de rugăciuni, evantaie sau cu ce aveau la îndemână.
— Mai mult, adăugase Ludovic când mulțimea se mai potolise, de astăzi voi guverna singur. Fiecare dintre dumneavoastră, domnilor miniștrii, îmi veți da zilnic raportul despre munca voastră.
— Și dumneavoastră, Sire, se amestecase o altă voce, cui îi veți da raportul?
— Mie, domnule arhiepiscop, mie îmi voi da raportul!
Curtea șușotea din nou, însă nu și-și revenise încă din primul val de fericire. Ludovic părea mulțumit. Era timpul. Sosise vremea ca Regele-Soare să strălucească. Să ne conducă pe culmile gloriei și ale triumfului.
— Am auzit, reluase iar Ludovic, că mulți dintre curtenii mei au admirat cu plăcere castelul domnului Fouquet. Mă bucur. Mă bucur întrucât Vaux este schița pentru noul meu palat.
Au urmat alte rumori. Ludovic ne dăruia vești inedite una după cealaltă, și părea din ce în ce mai mulțumit. Mi-a surprins privirea și mi-a zâmbit. Pentru prima oară, aveam să fiu atât de aproape de soare, iar acesta nu m-ar fi pârjolit. În sfârșit, era timpul să se facă lumină.
Tată, alergăm cu iuțeală după toți cei care dețin puterea. Iar ca o farsă a sorții, regii nu dețineau de cele mai multe ori această putere. Această putere de care-ți vorbesc, tată, este măsurată în priviri admirative și șoapte pline de speranță. Este acea putere pe care o simți în interiorul tău când, știind că ceva nu este just, lupți chiar cu ultimele sforțări ca să-l schimbi.
Aveam speranța că viitorii noștri copii și nepoți vor izbuti acolo unde noi am eșuat. Și câtă dreptate aveam, tată, să judec astfel! Însă aceste evenimente nu sunt ale mele să-ți le povestesc. Îi aparțin doar ei. Ea îți va povesti când va socoti că timpul este prielnic. Însă acum, rămâi, te rog, cu mine! E destul de întuneric aici, în lăcașul minții mele, și aș avea nevoie de lumina sufletului tău să mă ghideze.
⚜ ⚜ ⚜