Victis honos!
(Onoare celor învinși!)
Santinela celulei mele tușește, aud un deținut cum urinează într-o oală, iar câteva voci vorbesc în contradictoriu pe hol - probabil sunt doar santinelele care fac schimb de tură. Încerc să citesc o cărțulie, scrisă prost oricum, însă sunetul urinatului mă împiedică. Cine o mai fi și La Rochefoucauld ăsta... Sunt prinsă în celula mea din nou. Mă gândesc câte ceasuri or fi trecut. Ce o fi decis Înaltă Curte... Mă întreb ce o mai face Ludovic... Mă întreb ce s-o fi ales de motanul meu. Da, motanul meu... Cu blănița lui stufoasă și ochii verzi. Probabil c-o fi fugit odată ce am fost arestată. Bietul copil.
Soarele arde cu putere. Cred că e prânzul. O ușiță se deschide, și-mi este întinsă o tavă cu mâncare pe podea. Da, este prânzul. Mă uit să văd ce este în farfurie, însă îmi întorc privirea. Aceeași supă lungă ca și ieri.
— Ce citești? întrebase prizonierul, care se ușura în continuare.
— Pe unul La Rochefoucauld.
— N-ai nevoie de ăla, a încheiat el, după ce și-a isprăvit treaba. Ai auzit de unu' Molière?
— Da.
— Are să-ți placă. Poftim.
Mi-a întins cartea sa de pe măsuță, dar a uitat probabil de zăbrelele care ne despărțeau, așa că a rugat o santinelă să faciliteze drumul cărții. Am dat din cap în semn de mulțumire, odată ce am primit cartea, iar acesta a dat de asemenea din cap în semn de încuviințare.
— Păstreaz-o.
Am deschis prima pagină și era mâzgălită: Pentru bunul meu amic și călăuză spirituală, pentru dl. Fouquet. Semnat, Molière. Am rămas uluită; era un volum pe care îl credeam pierdut, ca toate lucrurile domnului prim-ministru de altfel. Nu înțelegeam de ce se afla în mâinile acestui prizonier, însă decid să tac pentru moment. Mă așez la măsuța mea din mahon. Alte litere sunt scrise de o altă mână întrucât nu se aseamănă cu primele. Întoarce-te în timp, dacă vrei să mă găsești. Zâmbesc. Nu mai știu al cui este scrisul. Dar nu mai contează. Scot ușor inelul cu piatra sângerie și o contemplu. Dacă aș fi putut să dau timpul înapoi... Dacă aș fi putut să dau timpul înapoi, l-aș fi dat înapoi până într-acea seară când pielea îmi era din nou diafană, iar trupul meu era din nou tânăr. Aș fi putut să am din nou 24 de ani.
Zâmbesc, tată. Nu mă întreba de ce pentru că sufletul meu îți va furniza mai multe motive pentru care să-ți încrunți frumosul chip decât să-ți dea motive să zâmbești. Dar zâmbesc. Zâmbesc stins și timid, iar pentru prima oară mă bucur că toată această suferință pe care o simt nu se rezumă doar înăuntrul meu. Cum despre ce vorbesc, tată? Despre nenorocirea de a fi în viață, despre neajunsul de a fi om, despre tragicul existenței pe care omul îl contemplă în fiecare zi. Motivul pentru care ne pierdem mințile, și simțim că pământul nu ne mai e de ajuns sub picioare, că am vrea să urlăm cât de tare ne țin rărunchii – depre acel motiv vorbesc. Însă alegi să taci. Urli stins. Clipești încet și te întrebi dacă ziua asta a meritat s-o trăiești. Dar azi a meritat.
M-a prins de mână și mi-a spus că ceea ce gândesc, felul în care îi vorbesc, îi trezesc atâtea sentimente în suflet încât crede că dacă nu aș mai fi fost, viața însăși și-ar fi pierdut lumina. M-a sărutat. Deși aș fi vrut cu ardoare s-o facă și a doua oară, să mă sărute și mai apăsat și lung, nu a făcut-o. Doar a stat în fața mea și m-a dezbrăcat din priviri și i-am simțit fiecare atingere pe trupul meu; cum mă mângâia ușor. Mi-a zâmbit, tată. Mi-a zâmbit. Ludovic mi-a zâmbit. Sunt debilă de fericire. Demonii mei îmi zâmbesc, de parcă și ei m-ar vrea pentru o clipă să mă bucur de această fericire. Mi-au îngăduit-o. Mi-au dăruit-o. Spun asta pentru că nu le aud vocea în mintea mea. E liniște. În mintea mea e liniște. Îi văd din nou doar imaginea cum îmi zâmbește și-mi spune tocmai ceea ce ți-am așternut pe hârtie, apoi pleacă, lăsând marea astea de simțăminte să se nască înăuntrul meu. Trebuie să mă mișc din loc. Altfel ceilalți vor crede că sunt debilă. Încerc să-mi ascund zâmbetul ăsta tâmp de pe chip și merg cu chipul în pământ.
O, tată. Ai mers și tu vreodată cu chipul în pământ de teamă ca cei din jur să nu-ți calomnieze puritatea simțămintelor tale? Trec pe lângă mine cucoane cu umbreluțe care mai de care mai colorate și mai vii, dar eu... eu zâmbesc ca o debilă și încerc să mă feresc de privirea lor, de parcă aș ține ascuns în ochi o taină pe care doar eu și el trebuie s-o știm. Tată, nu-mi vorbi. Doar trăiește. Trăiește prin mine toate aceste simțăminte debile care-mi inundă mintea și trupul. Zâmbește și dumneata, tată. A venit în sfârșit ca și noi să zâmbim. Fie și el, chiar pentru un moment.
Dar ce să vezi... cât timp zâmbetul meu se năștea pe buze, zâmbetul domnului Dupont trebuia să se stingă.
— Domnul Dupont poate aștepta, replicasem Mariei care venise în apropiere. Dacă aud acum sau mâine dimineață ce ai de spus, ziceam în timp ce-i împroșcam în continuare cu apă pe gentilomi, nu-i va afecta situația.
— L-au arestat! zbierase ea, iar când mi-am dat seama de gravitatea situației, am înmărmurit.
Din îndepărtare, o ultimă licărire a vreunui artificiu se stinse pe cer, în timp ce un nor cenușiu, ca mărturie a artificiilor ce s-au isprăvit, se zărea pe cer cum se deplasa alene.
— L-au arestat, reluase Marie aproape plângând. Domnul Dupont este arestat!
— Imposibil...
— Vino, mă trase Marie după ea, smucindu-mi cu brutalitate încheietura mâinii.
Alcoolul cred că a pus stăpânire pe mine mai mult decât mi-aș fi imaginat, întrucât mergeam împleticit, și simțeam nevoia să râd din orice fleac. Voiam să dorm și să mă întorc în visul meu în care-l regăseam pe el acolo. Dar trebuia să mai aștepte. Fericirea mea trebuia să mai aștepte.
— Cred că el a tras focul de armă, îmi povestea agitată Marie.
— Poftim? întrebam ca trezită din transă, iar totul se derula atât de iute înaintea ochilor mei.
— Catherine spune că a tras din gelozie, din cauza domnului Fouquet; cred că Alexandre ne-a văzut când eram pe punctul de a ne săruta!
Incidentul îmi revenea cu iuțeală în minte: partitura soțului meu, întâlnirea cu Marie și prim-ministrul, Catherine, focul de armă, sărutul.
— Ce ar trebui să facem? îi replicasem amețită.
— Nu știu, răspunse violent, lovindu-și cu mâinile de coapsele. Dar trebuie să mergem unde se află domnul Dupont!
— Unde e nevastă-mea? striga ca un debil domnul Fouquet.
— Aici, replicase Marie, apropiind-se de el.
Marea aia de mulțime mă sufoca, iar singurul lucru de care aveam nevoie în acea clipă era căldură, însă a trebuit să îndur.
— Domnule Dupont, cu ce drept socotești să deschizi focul în căminul meu?
— Este deja a doua acuzație în două zile, zise zeflemitor domnul Dupont. Cu grijă să nu mai orchestrați și altele, domnule, pentru că într-un final, veți avea nevoie la un moment dat să aduceți și dovezile.
Odată spuse acele cuvinte, invitații au izbucnit într-un râs unanim. Domnul Fouquet era vizibil indignat.
— De ce ai venit?
— Invitația era adresată și muschetarilor.
— Nu și pentru cei care sunt anchetați.
Invitații au început să șușotească și să-și arunce priviri între ei.
— Pe invitație nu era specificat un astfel de lucru, replicase stins domnul Dupont.
— Ați auzit, dragi curteni? Pe invitație nu era specificat un astfel de lucru! Oare ar fi trebuit să specific că nu aș fi vrut nici vreo armă în căminul meu? Că nu aș fi vrut niciun tâlhar, bețiv sau cerșetor să mi se arate în fața ușii?
— Atunci de ce nu m-ați arestat de seara trecută?
— Pentru că nu ai vrut să mă omori seara trecută!
Toții invitații au înmărmurit, însă domnul Alexandre nu ridicase nici acum privirea din podea. Acuzațiile erau clare, însă nimeni nu îndrăznea să pomenească nimic mai mult.
— Îmi curtezi logodnica, creezi probleme la locul de muncă, iar acum ai neobrăzarea să-mi strici serbarea dată în cinstea regelui? Cât de mult este posibil să mă detești?
— Odată ce mi-a fost luat locul de muncă într-un mod injust, cum aș putea să-l mai respect pe cel care m-a jignit?
— Încercând să nu-l omori și luându-ți ochii de pe logodnica lui!
— Unde este regele, pentru Dumnezeu? replicase Catherine, care se afla de ceva vreme lângă mine.
— Prieteni, intervenise soțul meu între cei doi, este o simplă neînțelegere. Să-l așteptăm pe rege să lămurească totul.
— Totul este deja clarificat, dragul meu Vladimir, conchise prim-ministrul. Să nu-i mai stricăm și mai tare serata regelui.
— În numele regelui, vă ordon să faceți loc, replicase tăios Philippe.
Ne-am dat cu toții într-o parte, creând un mic coridor pentru Monsieur și fratele său. Philippe mergea în înaintea suveranului cu pași mari și furioși, în timp ce Ludovic îl urma calculându-și fiecare pas.
— Convoc o ședință regală în această clipă, replicase scăzut și grav Philippe.
— Doar regele poate convoca ședințe regale, îl lămurise domnul Fouquet.
— Fie, admise Monsieur-ul în timp ce-l privea nerăbdător pe fratele său care nu fusese deloc atent în timpul discuției.
— Convoc o ședință regală, repetase Ludovic, zâmbind tâmp, iar invitații pufneau ușor în râs pe sub evantaie și batiste.
După ce a terminat Ludovic de rostit acele cuvinte, atunci am văzut. Gulerul cămășii sale, precum și gâtul său, erau pătați de câteva buze roșii care trebuiau să fi aparținut domnișoarei de la Vallière. Am simțit sângele cum îmi clocotea în vene, iar buzele mi s-au schimonosit într-o grimasă. Mi-am întors privirea de la el. Vocile gentilomilor menționați anterior se intersectau continuu, până când au plecat într-un birou privat să dezbată problema. Am fost și eu invitată, însă nu am suportat gândul ca să fiu în aceeași încăpere cu parfumul ei ori să-i mai văd buzele pe gâtul său. Nu mai știu ce au vorbit în biroul domnului Fouquet, însă știu doar că prim-ministrul a fost mulțumit toată seara care a urmat. Părea că singurul lui scop a fost să-l defăimeze pe domnul Alexandre. Dragostea. Dragostea te împinge să faci numai lucruri nebune, tată. Însă cine ar putea să trăiască fără haosul ei? Încercam să-mi revin în fire, însă singurul gând pe care îl aveam în minte era că puteam să mă cherchelesc la loc, pentru că ce a fost să se întâmple, fusese săvârșit deja. Îl priveam cum mergea împleticit îndreptându-se în direcția mea, și am pufnit într-un râs controlat, bucurându-mă că era altcineva mai amețit decât mine.
— Cum a fost? mă întrebase Chevalier.
— Ce anume?
— Să-l săruți.
— De parcă nu ai știut niciodată că trăiești decât după ce te-a sărutat.
— Da. Mă gândesc că poate avea și puterea asta. Însă la un moment dat, va trebui să alegi. Altfel unul din ei va alege pentru dumneata.
Mă gândeam că avea dreptate – trebuia să aleg între soțul meu și rege. Însă știam prea bine că odată ce aveam să închid o ușă, avea să rămână așa definitiv și că nu mă mai puteam întoarce. Chevalier mi-a întins un pahar, apoi am început să beau. Cred că deja luase altcineva o decizie în locul meu. Iar nu am băut cu măsură, dar nu mai conta. Măcar am ajuns cumva din nou în apartamentele mele înainte să fi adormit de tot.
Restul serii nu mai mi-o amintesc, poate doar durerea de cap pe care am avut-o a doua zi. Simțeam cum capul îmi stătea să trosnească, iar stomacul voia să dea afară toate amestecăturile pe care le băusem. Arătam detestabil. Aveam ochii roșii, machiajul dus, iar părul vâlvoi. Un gust amar îmi încerca stomacul, pereții apartamentului se învârteau fără voia mea, iar o greață intensă mă încerca - așa că vărsasem pe podeaua din stejar proaspăt lustruită.
— Bună dimineața! zbierase Catherine, intrând val-vârtej în apartamentul meu, însă zâmbetul i-a dispărut instant, odată ce m-a văzut.
— Oprește-te din țipat, i-am replicat pe jumătate amețită, în timp ce timp una dintre cameristele pe care le-am chemat, se grăbea să curețe mizeria de pe podea.
— Ba, te rog, se amesteca și Marie din urma contesei, să ne spui dumneata ce este atât de bun la această dimineață?
— Și dumneata te-ai cherchelit aseară? s-a grăbit Catherine să întrebe.
— Dacă m-aș fi cherchelit, Catherina, aș fi fost mult mai bine dispusă! Privește-o pe Viviane cât este de conștientă de gravitatea evenimentelor!
— Mai degrabă, inconștientă, adăugase Catherine, nepăsătoare.
— Ce s-a mai întâmplat cu domnul Dupont? am intervenit, încercând zadarnic, să fi oprit apartamentul care se învârtea cu mine.
— În arest, a comentat scurt Marie.
— Povestește-mi odată, i-am ordonat, ridicându-mă cu greu în fund, pe marginea patului, ținându-mi în mâini capul, care voia parcă să se deprindă de trup, și să se rostogolească pe podea.
Mi-a spus că au găsit arma domnului Dupont aruncată pe undeva și golită de gloanțe. Mi-a mai spus că Bastian văzuse totul: pe Alexandre, pe mine, pe Catherine, pe soțul meu. A pus gărzile să ne urmărească întreaga seară.
— Iar batista mea a fost ultimul argument, a replicat stins Marie.
— Poftim? i-am replicat confuză.
— A orchestrat totul în așa fel încât să pară că domnul Dupont s-a folosit de ocazie să-mi înapoieze batista, ca un semn de afecțiune împărtășit și tăinuit doar de noi, apoi ar fi încercat să-l omoare pe Nicolas.
— Dar domnul Dupont nu a admis nicodată că ar fi vrut să-l omoare!
— Nu a fost nevoie, se amestecase Catherine. Spectacolul pe care l-au pus în scenă în fața invitațiilor a funcționat. Domnul Dupont nu l-a contrazis cu nimic pe prim-ministru. Iar tăcerea... poate fi și asta un răspuns.
Tot ce voiam era ca acel apartament să nu se mai fi învârtit cu mine. Voiam să fi avut puterea să fi oprit greața aceea insuportabilă din gâtlej, să-mi fi smuls din minte imaginea regelui cu a domnișoarei de la Vallière care-mi revenea cu iuțeală în minte, să mă fi împăcat odată pentru totdeauna cu moartea tatălui meu, iar acum arestarea domnului Dupont.
— Unde ai fost restul serii? întrebase iar Marie.
— Aș putea să te întreb același lucru, am replicat.
— Unde altundeva să fi fost în afară de brațul domnului Fouquet? Mai bine m-ați întreba unde aș vrea să fiu decât unde am fost. Dumneata, Catherine?
— Am fost cu Porthos toată seara și cred că am necinstit toate pasajele și învățăturile din Biblie.
Tocmai luasem o înghițitură din ceaiul pe care tocmai îl cerusem, când mă înecasem la auzul vorbelor lui Catherine. Marie o privea și ea dezorientată, apoi am început amândouă să izbucnim într-un râs unanim înfundat.
— Nu mai râdeți atât, reluase contesa, întrucât sunt sigură că niciuna din voi nu ar citi Biblia în preajma regelui sau a domnului Dupont.
— Probabil, replicase Marie zâmbind, însă curtenii nu vorbesc despre asta atât de deschis ca dumneata.
— Numește-mă revoluționară. Oricum, am văzut că nici dumneata nu ai pierdut timpul aseară, replicase Catherine, arcuindu-și o sprânceană, privindu-mă. Trebuie să recunosc, am crezut că-l vei pândi pe rege în tot timpul ăsta, nu că ai fi recurs să-l faci gelos.
— Cum?
— În prima seară când v-ați sărutat dumneata și Philippe. Îți mai amintești?
— Nu e adevărat. Ludovic a fost cel care m-a sărutat.
— Viviane, eu și Porthos v-am văzut. Plus că era și Chevalier acolo. Nu suntem cu toții atât de imbecili.
Cercetam cu disperare în mintea mea să văd dacă ceea ce spunea contesa era adevărat, apoi mi-am amintit. Plecasem cu Monsieur-ul și cu cavalerul de Lorena, apoi am mers să înotăm în fântânile domnului Fouquet. Am simțit o euforie care-mi cuprindea corpul treptat, apoi totul părea că se învârtea cu mine. Am crezut că era de la alcool, deși știam că nu băusem mult, dar am pus totul pe seama faptului că nu mâncasem. Am început să ne stropim unii pe alții cu apă. Atunci mi se păruse că Monsieur-ul era prea intim cu Chevalier. Am presupus că îmi juca mintea feste. Dar apoi l-am văzut pe Ludovic în fața mea. Nu. L-am sărutat crezând că Ludovic mi-ar fi spus toate acele lucruri. Obrajii îmi luaseră foc, iar inima îmi pulsa cu putere. Îmi amintesc că eram mâhnită din cauza sărutului lui Ludovic cu domnișoara, însă Philippe tot încerca să mă consoleze; probabil că atunci trebuie să se fi întâmplat. Nu era tocmai dimineața pe care mi-o imaginasem.
— Trebuie să mă scuz, am replicat, dând să mă ridic de pe scaun.
— Cui? replicase Catherine, în timp ce încerca să mă potolească, după ce am istorisit neînțelegerea. Crezi că i-ar fi păsat? Doar Maiestatea Sa a fost primul care s-a afișat cu alta la nuntă! Și pun rămășag că a băut suficient dacă a socotit să se afișeze cu șchioapa aia!
— Catherine! o mustră Marie. Nu e nevoie să concurăm una cu alta doar pentru atenția unui bărbat.
— Natural! Concurăm pentru că fiecare dintre noi știm că merităm să ocupăm un loc mai important în societatea asta.
Catherine iar se avânta în polemici și filosofii de viață. Nu le mai ascultam. Trebuia să vorbesc cu el. Însă nu știam cine era acest el. Să mă fi referit la Philippe sau la rege... nu știam. Singurul lucru cert pe care știam că trebuia să-l fac era să lămuresc situația asta. Însă nu știam cu cine mai întâi. După seara trecută, Bastien era mai aproape ca niciodată de stăpânul său, iar odată curtea întoarsă la Luvru, nu am mai avut ocazie să-l cercetăm pe domnul Fouquet atât de minuțios pe cât am fi reușit dacă am mai fi fost încă la Vaux; dar nu mă preocupa asta atunci.
Odată întorși la palat, alergam pe scările late și masive din marmură în timp ce tocurile mele pocăneau cu putere - trebuia să-i vorbesc regelui. Balustrada strălucea sub atingerea mea, iar poate că în altfel de circumstanțe, aș fi cercetat mai cu luare aminte detaliile pereților aurii. Însă mă grăbeam. Lumânările plasate pe ici pe colo, luceau cu toată forța lor. Ba chiar mai mult, pe atunci îmi păreau că luceau cu și mai multă tărie decât în general, atunci când am plecat să-l caut. Mi-ar fi plăcut să mă pierd în acel etaj, printre pereții cu boltă și covoarele lungi, interminabile. Însă pe atunci, alte lucruri îmi dominau mintea. Pașii mei se auzeau încă cu putere pe marmură pocănind nebunește, iar privirea îmi era plină cuprinsă de-o frenezie rară. Deschisem cu putere ușile salonului în care Ludovic și miniștrii aveau o ședință, și intrasem val-vârtej.
— Cum ați putut? replicasem cu mânie, apropiindu-mă de Ludovic care stătea în picioare, aplecat peste hartă, explicând probabil ceva miniștrilor săi.
— Vă rog să ne scuzați, le-a spus miniștrilor săi, care au eliberat rând pe rând, încăperea. Cum am putut să ce?
— Să nu-mi spuneți că ați văzut sărutul.
— Nu mă privește. Este un subiect care te privește doar pe dumneata și Philippe.
— Probabil că de asta v-ați aruncat în brațele altei femei!
— Marchiză, nu vă sunt ibovnic să vă dau raportul.
— Atunci spuneți-mi temeiul pentru care mă chemați în întrevederi private?
— Să discutăm situația domnului Dupont! Chiar dumneata ai spus că mă pot baza oricând pe prietenia dumitale!
— Nu văd ce fel de prietenie este aia în care îmi reamintiți constant de trecutul nostru? Îmi priviți mâna și vă gândiți doar la câte inele și brățări puteți s-o împodobiți. Dansați cu mine de parte de ochii soțului meu, însă când seara se sfârșește, căutați compania alteia?
— Nu-mi vorbi mie despre trădare, replicase tăios. Te-ai opus vehement la nunta mea, m-ai prins în mrejele dumitale, ai avut grijă să mă îndrăgostesc de dumneata, iar când mi-ai fost mai dragă, te-ai înfățișat în fața mea și a reginei, printr-o lipsă totală de pudoare, ca să-ți dăm binecuvântarea noastră pentru nuntă. La serata domnului Fouquet, porți inelul de la soțul tău, însă îți asortezi culoarea rochiei cu a costumului meu, și să pretinzi că nu este vreun joc. Este absurd! Dumneata vrei ca în orice scenariu te-ai găsi, să fii mereu de partea câștigătoare. Ațâțați bărbații unii împotriva altora, iar când avem impresia că ți-am câștigat inima, ne amăgiți trecând la altul.
Ochii mi s-au umezit, iar buza de jos îmi tremura incontrolabil. L-am privit în ochi, iar cuvintele lui se auzeau ca un ecou în mintea mea. L-am plesnit. Nu am mai vrut să lămuresc nimic. Părerea lui onestă, neșlefuită despre mine, mă demoralizase. Oare eram cum mă descrise el? O ușuratică? Ar fi vrut să mă prindă de mână, pentru că i-am simțit mână prinzându-mi încheietura mâinii, însă m-am smucit atât de tare încât intențiile mele erau clare. Am plecat. Nu am privit în urmă. Am mers pe holul lung, împrejmuit de candelabre imense și străjeri la fiecare ușă. Lacrimile îmi inundau ochii. De ce nu puteam niciodată să înțeleg că nimic bun nu avea să iasă dintr-o conversație cu el? De ce căutam afecțiune și iubire pe un teren arid și sterp? A ajunge la capătul puterilor este întocmai începutul fiecărei călătorii, însă nu știam cât mai aveam până acolo. Eram deja atât de obosită pentru acest dans al sorții.
Un hol lung, poate mai lung ca orice râu pe care-l văzusese cineva, se înfățișa în fața mea. Cinci sau șase candelabre erau atârnate de tavan în linie dreaptă, iar lumina soarelui se reflecta în marmura de sub picioarele mele, întocmai ca un lac nestingherit. Îmi auzeam pantofii cum pocăneau pe marmură. Îmi era totul atât de familiar. Desigur, curtea plecase de la Vaux de mai bine de câteva zile. Însă cunoșteam acel palat. Doar acolo locuiam: la Luvru.
— Deschide! am zis cu tărie, iar cele două uși colosale, s-au deschis cu iuțeală.
Draperiile lungi, albastre, care curgeau din tavan se dădeau în lături, să facă loc razelor solare, care invadau apartamentul în lumină prețioasă. Pereții vopsiți în cea mai intensă nuanță de turcoaz, sclipeau parcă cu o putere pe care nu o mai văzusem până atunci.
Candelabrul auriu cocoțat în mijlocul apartamentului complimenta perfect oglinzile lungi colosale care se găseau peste tot în jur, iar imaginea acestuia, a candelabrului, era multiplicat în milioane de reflexii, semănând cu vreo orchestră de cântăreți care-și urmau cuminți partiturile pe scenă. Canapeaua micuță, ușor scrijelită pe alocuri, nu-și pierduse întru totul farmecul. Au mai fost aruncate, pe ici, pe colo, câteva fotolii de culoarea soarelui, deși le detestam întrucât îmi părea ca nuanța lor exuberantă nu aducea nicio dreptate turcoazului cuminte în care fuseseră îmbrăcați pereții, dar am ajuns cumva să le accept.
Câteva tablouri cu mine și cu papa erau atârnate timid prin câteva locuri ale apartamentului. Într-o altă pictură, o regăsesc pe mama, ținându-mă în brațe, zâmbindu-mi. Statuile din vastul apartament îmi aduc aminte de miile de istorioare pe care le crezusem pierdute în sertarele minții mele. Îmi zăresc chipul într-una dintre oglinzi; ochii mei păreau veseli și limpezi. Eram mulțumită. Catherine era mulțumită. Galeria ei de artă avea să înceapă curând.
— Eterne mulțumiri, mi-a replicat contesa, îmbrățișându-mă puternic. Va fi un succes!
Nu i-am replicat, doar am privit-o perindându-se ca una din cele mai gingașe și vesele raze de soare prin apartamentele mele. Parfumul pe care-l purta în acea zi, avea mireasma unei păduri tropicale care venea și pleca odată cu dânsa, alergând de colo-colo, întâmpinând curtenii ori discutând cu criticii de artă. Da, acela trebuia să fi fost motivul pentru care era atât de fericită în acea dimineață. Prima ei galerie de artă.
— Domnul Chevalier de Lorena! s-a auzit iar o voce puternică, iar gărzile s-au grăbit să deschidă ușile.
Domnul proaspăt sosit, cu păr blond, buclat și un zâmbet ștrengăresc, măsura dintr-o privire întreaga încăpere. Nu purta cravată de data aceea, ca un fel de declarație tăcută, un gest revoluționar, adus întregii noastre clase aristocrate. Chevalier își luase mersul său neastâmpărat, făcând cu ochiul câtorva doamne, iar acestea își fluturau evantaiele, surâzând doritoare, în timp ce el pășea încrezător mai departe, plimbându-se printre picturile expuse.
Se așezase pe un fotoliu, lângă cele mai frumoase doamne din salon; apoi începuse să le distreze pe cinste cu fel și fel de poante sau observații deocheate. Femeile când roșeau, când râdeau cu putere, când chicoteau, totul spre indignarea celorlalte doamne care voiau la rândul lor să fie fermecate. Însă domnului de Lorena nici că i-ar fi păsat mai puțin, continuând să le distreze pe doamnele enunțate mai sus, mai bine de un sfert de ceas. Într-un final, când acesta voia să se retragă, părea imun la insistențele lor care-l rugau să mai rămână lângă ele.
— Marchiză! exclamase domnul de Lorena, venind suficient de aproape de mine, să-mi șoptească: scăpați-mă de ele!
— Chevi, replicase o fetișcană blondă, cu un decolteu generos, îndepărtându-se de grupul de doamne și apropiindu-se de noi, mai rămâneți!
— Chérie, mi-e teamă că nevastă-mea m-ar decapita dacă aș mai întârzia vreun minut să-i țin companie.
— Poate nevasta dumitale vrea să împartă, replicase iar blonda, afișându-mi un zâmbet larg.
— Dragă? replicase Chevalier, implorându-mă din nou din priviri.
— Dacă-l ai, n-o să vrei niciodată să-l împarți, am intervenit într-un final, prinzându-l de braț pe domnul de Lorena, aruncându-i apoi o privire plină de dorință; de Lorena mi-a zâmbit înapoi, cu un amestec ciudat de dorință și uluire, necaracteristice.
— Pe data viitoare, Lorette! a încheiat el, urnindu-ne din loc, dornic probabil să plecăm mai repede de acolo.
După ce ne-am îndepărtat suficient de grup și blondă, mă aud spunând:
— Dumneata știi că am bărbat, nu-i așa?
— Pare că ați avea nevoie de doi, rânji el.
Voiam să-l pocnesc, însă l-am ignorat.
— De ce ați venit?
— Că buna dumneavoastră amică m-a invitat; apoi nu simțeam nevoia de o expoziție, însă simțeam nevoia să fiu invitat la un bal.
— Și atunci de ce ați venit la o expoziție de artă?
— Să farmec pe cineva care m-ar invita la un bal, bineînțeles! m-a lămurit el, în timp ce-i făcea cu mâna unei alte doamne, iar aceasta zâmbi și-i răspunse la salut, tot printr-o fluturare a mâinii.
— De ce nu ați cerut o invitație fără ocol?
— Unde ar mai fi fost distracția? mi-a răspuns dezamăgit. Viața trebuie să fie ca un roman bun: plin cu drame, tragedii și un pic de romantism. Altfel ne plictisim. Femeile caută de obicei romanța, iar eu distracție.
— Să știți că femeile au nevoie mai mult de câteva iluzii vândute de un afemeiat.
— Așa e, mai au nevoie și de o partidă bună din când în când.
— Ai nevoie de-o personalitate!
— Iar dumneata ai nevoie să te decizi asupra unui frate.
Am simțit cum obrajii îmi ardeau, iar privirea domnului de Lorena era plină de subînțeles, însă am ales să tac, iar el reluase:
— Oricum, dragă marchiză, voiam doar o invitație la bal, nu o nevastă. Nu aș știi oricum unde să caut o nevastă cuminte și frumoasă.
— Cu siguranță că nu la un bal.
— De ce?
— Pentru că frumusețea exclude cumințenia și vice versa.
— Atunci mă bucur că le prefer doar pe cele frumoase.
— Credeam că preferați bărbații, i-am zâmbit, țintindu-l din priviri.
— Iar eu credeam că vă preferați soțul, îmi zâmbise, la rândul său. Poate că avem în comun mai mult decât ne imaginăm, mărchiză, încheiase el, oprindu-se în fața unui tablou de-al Catherinei. Ce este asta? Un tablou? întrebase curios, strâmbându-se în fața picturii.
— Câtă agerime! exclamase contesa gingaș, apropiindu-se cu pași mari și iuți de noi. Îmi veți spune și că este pictat de mine?
— Vă întreb, contesă, întrucât ori ați uitat să finisați acest tablou, ori este cea mai mare penibilitate pe care a văzut-o vreodată istoria. Spuneți-mi, care este tema?
— Trăirile interioare, replicase Catherine, tema este scrisă sub fiecare tablou.
— Mon Dieu, adăugase Chevalier, cercetând din nou tabloul impasibil. Deci rămânem la cea mai mare penibilitate din istorie.
— Cum vă permiteți? Prin picturile mele, am încercat mereu să redau intensitatea trăirilor subiectului prin paleta de culori...
— Neîndoit.
— ....mi-au fost sugerate roșul și verdele smarald...
— De înțeles.
— ...mi s-a mai sugerat să pictez sentimentul, nu subiectul.
— Categoric.
— Aveți ceva de obiectat?
— Nu, doamnă. Perspectiva artistică vă aparține întru totul, însă ați pictat o femeie lipsită de gură! Dacă m-ați întreba, aș fi sugerat că tema este Femeia perfectă și basta! Să lăsăm toate aceste flecuștețe filosofice pentru greci. Dacă subiectul ar fi avut o gură, ne-ar fi spus chiar ea trăirile ei interioare! Și la cât vorbiți voi, doamnele, nu m-ar mira să fi scris și un roman despre asta.
— Cred că nu înțelegeți arta!
— Iar dumneavoastră umorul.
— Domnul Chevalier de Lorena, nu-i așa?
— La dispoziția dumneavoastră, reluase el.
— Ei bine, domnule Chevalier, găsesc părerea dumitale precum o discuție despre vreme.
— Și anume?
— Dispensabilă!
— Iar eu, am să admit că picturile dumneavoastră ar putea să aibă ceva din popularitatea pieselor lui Molière. Doar că le lipsește un lucru.
— Și anume?
— Talentul artistic.
— Cred că este timpul să plecați, domnule de Lorena!
— Pentru prima oară, suntem de acord cu ceva, doamnă, a replicat Chevalier, ridicându-și sfidător o sprânceană.
— Domnișoară! îl articulă ea.
Chevalier o măsurase din priviri, apoi adăugase:
— E de înțeles.
— Afară! zbiera Catherine, iar Chevalier îi urma întocmai ordinele.
Catherine îl țintuia încă din priviri, vizibil indignată.
— Îți vine a crede? îmi replicase contesa. Să-mi ridiculizeze galeria!
— Dumneata l-ai invitat, replicasem amuzată.
— Să cumpere tablourile, nu să critice! Și unde e Monsieur oricum? Spunea că va fi aici! În schimb, păduchele ăla de Chevalier care-l urmărește peste tot, a venit la timp!
— Ducele Philippe d'Orléans! se auzise iar acea voce, iar ușile s-au dat în lături.
— Slavă Cerului! A sosit! Acum, mergi și vorbește cu dânsul! îmi ordonase Catherine.
— Pe ce temei? Doar este galeria dumitale!
— Ah, mon Dieu! Poate deține informații despre domnul Lisandre! Între timp, trebuie să-i distrez pe invitați, și să mă asigur că vând niște tablouri.
Am încuvințat, iar după ce Catherine plecase val-vârtej, mă îndreptam cu pași hotărâți spre Philippe. Auzeam în surdină cântecul duios al unei viori. Părul brunet, al lui Philippe, cădea în valuri aranjate, iar costumul său cafeniu îi venea de minune. Purta o cravată diferită de toate pe care le văzusem până atunci, încălțând, de asemenea, o pereche nouă de pantofi cu toc.
— Monsieur, îi replicasem, iar acesta se întoarse spre mine, întâmpinându-mă călduros.
— Marchiză! s-a bucurat, odată zărindu-mă, pupându-mă pe ambii obraji. Conchid că efectele mahmurelii nu v-au afectat, adăugase el degajat, iar eu simțeam cum obrajii îmi luau iar foc pentru a doua oară, rememorând de evenimentele de ieri. Înseamnă că în această seară vom avea nevoie de mai multă băutură!
— Nu cred că este cazul...
— Cu siguranță este! îmi replicase, oferindu-mi brațul, sau rugându-mă să-i prezint cele mai interesante picturi ale amicei mele.
Chevalier, pe care-l crezusem demult plecat, mergea înțepat, traversând întreg salonul, ignorându-ne atât pe mine, cât și pe duce, îndreptându-se cine știe unde.
— Încotro? îi replicase Philippe domnului de Lorena, iar acesta se abătuse cu o greutate vizibilă din drumul său.
— Oriunde unde nu este dânsa! ne-a lămurit el, arătând din cap către Catherine, care părea ocupată discutând cu câțiva oameni de vază. Au revoir!
— Și, iată, cum Gioconda a părăsit galeria, oftasem aproape amuzată, iar Philippe surâse confuz.
— O femeie fără gură? a repetat Philippe amuzat, după ce-i povestisem de altercația celor doi. Marchiză, dumneata, știi prea bine cât țin la artiștii debutanți, însă e prea de tot!
— Monsieur! exclama Catherine, îndreptându-se spre noi, luându-și probabil rămas-bun de la persoanele cu care vorbea mai devreme. Mă bucur că ați izbutit să ajungeți!
După ce reverențele impuse de etichetă au fost respectate, o mare de pupici și îmbrățișări luaseră naștere sub ochii mei, iar abia apoi după ce absolut orice râu de afecțiune s-a isprăvit, numai atunci a socotit Catherine potrivit să reia:
— Este imperativ să vă vorbesc despre comportamentul amicului dumneavoastră, Monsieur. Chevalier este de-o insolență și de-o vulgaritate excesivă, care doar privindu-l, îmi fac ochii să se îmbolnăvească! Și de aceea, mă văd datoare să...
Catherine ne ținuse amândurora un monolog prețios, despre necesitatea bunelor maniere în societatea noastră, iar în contrast, lipsa acestor virtuți la domnul Chevalier.
— Cathy, intervenise Philippe într-un final, sunt de partea dumitale. Am să-i transmit nemulțumirile dumitale. Dar unde se află cea de-a treia?
— Marie? intervenise din nou contesa. Oh, probabil își plânge de milă iar, uscându-și tenul de la atâtea lacrimi.
— Ce amice suntem! mă dojeneam atât pe mine, cât și pe Catherine. Noi, aici, la galerie, iar Marie, singură în apartamentele ei.
— Ah, da! replicase Catherine, având o mică revelație. Ce știți despre domnul Lisandre?
— Încă nimic folositor. Singurul lucru pe care am izbutit să-l aflu, este că domnul prim-ministrul l-a trimis pe Bastien cu niște documente la Belle-Île.
— Belle-Île? replicasem confuză.
— Un vechi teritoriu francez, aproape de Marea Britanie.
— Ce-ar căuta acolo?
— Asta mi-ar plăcea să știu și eu, admise Philippe. Aș fi mers personal până într-acolo, însă prim-ministrul are avea mână liberă pe lângă fratele meu, dacă aș pleca. Trebuie să meargă altcineva, dar vom stabili asta pe altă dată. Ah, mon Dieu, aproape să uit! Marchiză, fratele meu voia să vă înmâneze câteva documente relevante cazului ca să le discutați. Voia să vi-le înmânez chiar eu, însă am socotit c-ați fi preferat să-l vedeți pe el decât pe mine.
Probabil că ochii îmi sclipeau de fericire. I-am dat din cap Monsieur-urului și i-am mulțumit. Apoi mi-am amintit de sărut. Cred că m-am înroșit întrucât îmi simțeam obrajii înflăcărați. Nu mi-a spus nimic. Se comporta ca și cum nu ar fi fost nimic între noi. Și poate că nu era. Mai bine. Mult mai târziu, îl așteptam cuminte pe rege în apartamentele mele. Apoi am auzit o bătaie în ușă:
— Uitați multe lucruri astăzi, doamnă, mă mustrase el, aruncând pe birou un mănunchi de scrisori bine legate, apoi se pironi în fața acestora. Ați uitat, de asemenea, să-mi menționați că amica dumneavoastră a avut în tot acest timp o aventură cu domnul Dupont!
— Dar sunt chestiuni care nu ne privesc, Sire.
— Cu siguranță că ne privesc! Cum socotiți să ofer o judecată dreaptă domnului Dupont, dacă îmi ascundeți astfel de informații? Ori v-ați înțeles cu protejatul dumneavoastră că-l veți scăpa întrucât aveți cale liberă pe lângă mine?
— Absurd! Drept ce fel de persoană mă considerați?
— Nu știu, doamnă! Vă admit că nu știu! Când luptați pentru dreptate și țară, când ascundeți informații prețioase!
Regele desfăcuse mănunchiul de scrisori cu furie, lăsându-le să curgă pe biroul din fața sa. Printre toate aceste scrisori, care mi-a spus el că erau scrisori de amor între Marie și domnul Dupont, mai găsise și câteva scrisori care-mi erau adresate. Erau câteva dintre corespondențele mele cu domnul Dupont, în care îi scriam despre locurile și ceasurile favorabile pentru întrevederile lor amoroase. Nu puteam să-mi ridic privirea din podea, iar, mai mult ca sigur, regele privea ofuscat. Mi-a spus că avea acel teanc de la Henriette, însă nu a vrut să-mi divulge și motivul pentru care i le înaintase.
— Rânduri peste rânduri, reluase el, despre întrevederi amoroase! Sărmanul meu prim-ministru este norocos că domnișoara Castille-Villemereuil nu este încă însărcinată!
O, tată, dar cât avea să se înșele.
— De ce sunt vinovați până la urmă acești copii, în afară de faptului că se iubesc, însă nu pot fi împreună?
— Nu-i mai compătimiți atât, marchiză. Orice verighetă din zilele noastre are, în spate ei, o istorie a unei iubirii sfâșiate. Măcar de-ar fi avut bunul-simț să se întâlnească în taină, așa cum fac toți curtenii. Și, din nou! replicase el, înfuriind-se și mai tare. Rânduri întregi despre ore și locuri favorabile în care să se întâlnească, iar dânșii s-au afișat întregii curți, la partida de vânătoare a domnului Fouquet, cu o totală lipsă de pudoare! Domnul Dupont a tras un foc de armă la o serbare! Fiind beat!
— Nu este adevărat!
— Ce anume? Că domnul Dupont ar fi vrut să-l asasineze pe prim-ministru înainte sau după prim-ministrul după ce o lasă borțoasă pe amica dumitale?
— Marie nu este însărcinată! De unde asemenea debilități?
— Curtea vorbește, marchiză. În continuu. Când nu se vorbește despre hectarele domnului Fouquet, se vorbește despre aventura logodnicei sale cu unul din foștii mei muschetari. Iar când nu se vorbește nici de asta, curtenii mei se întreabă când ne vom muta la Vaux!
— Curtea mereu va vorbi, Sire!
— Însă eu sunt regele! zbierase cu putere dând cu pumnul în birou. Cum să-mi orânduiesc afacerile din țară când eu nici pe cele din viața personală nu le pot orându-i! Trebuie să avem ordine: în minte, în stat, în viețile noastre. Am decis să încep cu domnul Dupont. Va merge la Bastilia!
— Cum?! Nu puteți!! Marie va fi sfâșiată!
— Nu este treaba regelui, doamnă! Până și dumneavoastră aveți nerușinarea să nesocotiți ordinele mele!
— Un rege care trebuie să-și reamintească sieși că e rege, nu este niciun fel de conducător!
— Ce ați vrea să fac? Prim-miniștrii mei să ajungă subiectul de bârfă preferat al doamnelor? Muschetarii mei să alerge după zâmbetele femeilor decât să-și facă treaba? Să avem din nou o frondă? Să fug din nou de la palat, din căminul meu? Să avem iar vărsare de sânge? Să fim din nou copiii, marchiză? Să credem din nou că atunci ar fi fost ziua în care aveam să murim?
Avea o gravitate în vocea sa. Un sentiment ciudat mă încerca. Devenisem instant iritată și neliniștită. Părea să fi avut din nou 9 ani. Eram din nou mică și neputincioasă. Tata era mort. L-am văzut. Am auzit apoi un bubuit de tun, iar sunetul exploziei parcă ar fi pătruns în adâncul ființei mele. Priveam în gol și mi se părea că vedeam deja o perdea cenușie ce se înfățișa aievea în fața mea, iar soldații înaintau în pas de marș.
Simțeam mirosul înțepător al prafului de pușcă ce mă făcea să tușesc grozav de fiecare dată când îl inhalam. Am văzut numeroși rebeli, venind în număr din ce în ce mai mare, cum înaintau rapid să ne asedieze, iar odată ce armata opunea rezistență, aceștia deveneau din ce în ce mai gălăgioși și violenți. Vedeam un număr înfiorător de mare de bărbați înarmați, luptând de o parte și de alta. La cererea Reginei-mame, se trăgeau cu tunurile. Părea că inamicii depășiseră numărul muschetarilor, și oricât de dibaci ar fi fost ei, tot nu ar fi făcut față numărului imens.
Am simțit cum un lichid cald și grețos îmi invadase gura atunci când văzusem un cap retezat, lâncezind la picioarele celor care se luptau. Am mai văzut o mâna și un picior care nu știu cui aparțineau. Am recunoscut și fete familiare printre muschetari ce mânuiau sabia cu dibăcie, iar pelerinele lor albastre se zbăteau grozav în timp ce se duelau.
— Trebuie să-l arestez, mi-a spus din nou Ludovic, aducându-mă din nou la realitate. Nu pot îngădui încă o revoltă sub domnia mea.
Îl auzeam. Îl auzeam ca printr-o transă. Îmi era teamă. Eram din nou mică și neputincioasă. Atunci aveam 24 de ani, însă eram la fel de neputincioasă. Nu eram suficientă.
— Mai dați-ne timp, vă rog, i-am replicat aproape cu lacrimi în ochi.
— Nu pot închide ochii în fața dovezilor, marchiză. Dumneata, împreună cu fratele meu, nu faceți decât să-mi irosiți timpul cu asigurări deșarte, în loc să căutați dovezi.
— Pentru Dumnezeu, Sire! Vă cunoașteți de mici! Părinții dânsului au luptat alături de familia dumneavoastră pe timpul frondei!
— La fel și a domnului Fouquet, care s-a asigurat personal ca eu și mama, să fim în siguranță, pe tot parcursul acelei revolte!
— Sunteți un nerecunoscător!
— Nu vă uitați locul, marchiză!
— Nu-mi vorbiți mie de clase sociale! Dacă tata, și toți ceilalți care au luptat în frondă, nu și-ar fi dat viața, n-ați mai fi fost aici!
— Au făcut ce a fost nevoie să protejeze coroana!
— Deci un astfel de rege sunteți? Vă repetați că tot ceea ce se întâmplă, este doar pentru a proteja coroana? La fel este și pentru domnul Dupont? A făcut ce era necesar să protejeze coroana, iar acum vă puteți debarasați de el?
— Destul, marchiză! Vă deschideți ochii numai la ceea ce vă convine!
— Iar dumneavoastră închideți ochii la tot ceea ce nu vă convine! Ne tot reamintiți că sunteți Dieu-donné și că este de datoria dumneavoastră să conduceți această țară spre glorie și lumină, însă eu nu văd nicio glorie sau vreun licăr de lumină! Ba, din contră, văd un văl negru ce se abate asupra țării noastre. Căutăm alianțe cu țări sărace, datorii care se adună din ce în ce mai mult, miniștrii impertinenți, rumori care nasc intrigi politice, baluri din ce în ce mai puține și anoste... spre această lumină doriți să ne conduceți țara? Spre lumina străfulgerătoare a pieirii?
— Am făgăduit un lucru, reluase el pe un ton furios, și am de gând să-l înfăptuiesc!
— Este regretabilă toată această situație, sire. Nu facem nimic altceva, decât să ne certăm ca doi îndrăgostiți!
— Regretabil este, reluase el tăios, că în loc să-mi onorez făgăduința, mă gândesc zi și noapte la dumneata! Dacă aș fi simțit mai puțin și aș fi muncit mai mult, poate nu aș mai fi condus această țară spre calea pierii!
A spus cuvintele acelea cu o iuțeală neimaginabilă, de care mă temeam să nu fi fost totul doar în capul meu, însă tăria cu care rostise acele cuvinte, era întocmai mărturia onestă a dragostei sale. Însă, nu putea fi adevărat. Doar l-am văzut cu ea. L-am văzut doar, sărutându-se cu domnișoara de la Vallière.
— Chiar și acum când refuzați să vedeți dovezile, reluase regele, mă fermecați prin devotamentul și curajul dumneavoastră de-a lupta pentru ceea ce considerați a fi just.
— Dacă găsiți regretabile simțămintele pentru mine, atunci sper că domnișoara de la Vallière va știi să vă consoleze.
— După atâtea luni, în care nu prea ne-am vorbit, doar atât găsiți să-mi spuneți?
— Aș putea să vă întreb același lucru. Însă am văzut prea bine că domnișoara de la Vallière a avut să vă spună lucruri mult mai interesante decât aș fi putut să vă spun eu.
— Aveți o îndrăzneală fantastică să-mi vorbiți astfel!
— Și pentru ce temei ar trebui să tac?
— Pentru același temei care ne aduce pe amândoi la stadiul de prefăcuți!
— Și anume?
— Dumneavoastră v-ați căsătorit cu domnul Vladimir doar pentru a mă învrăjbi. Dacă a început ca o farsă, dumneavoastră ați adus-o la apogeul desăvârșirii.
— Singura dezamăgire din acest palat este regina! Nici după atâția ani de stat la curte, nu catadicsit să vorbească corect franceza!
— Nu dânsa este subiectul discuției! replicase Ludovic.
— Atunci?
— Admiteți-vă simțămintele pentru mine, iar domnișoara de la Vallière va pleca de la curte!
— Iar regina? Va pleca și dânsa?
— Aveți o ambiție teribilă, doamnă!
— Iar dumneavoastră o judecată defectuoasă! Credeți că singurul temei pentru care m-am măritat cu rusul a fost doar ca să stârnesc gelozia?
— Care ar fi altul?
— Că vreau o familie! Vreau un copil! Rusul poate să-mi ofere acea familie după care tânjesc atât! Vreau să am pe cineva care să mă protejeze și să mă adore, iar dacă nu sunteți dumneavoastră, atunci așa să fie!
— Credeți că eu nu aș putea să vă ofer toate astea?
— Cum? Fiind amanta regelui? O amantă? Ceva atât de ieftin și de vulgar? Asta înseamnă dragostea dumneavoastră pentru mine?
— Sunt regele, pentru Dumnezeu! Nu pot separa regele de mine, și pe mine de el! Dumneavoastră trăiți un frumos vis pe care aș vrea să vi-l înfăptuiesc, însă eșuați chiar și în această clipă să înțelegeți un lucru.
— Care?
— Că sunt trimisul Domnului și trebuie să-mi conduc țara spre lumină! Nu vă faceți speranțe că voi abdica vreodată, pentru că asta nu se va întâmpla. Considerați că ăsta este unul dintre sacrificiile pe care trebuie să le facă un rege. Dacă trebuie să vă pierd dragostea, în favoarea poporului meu, așa să fie atunci. Domnișoara de la Vallière a înțeles din timp acest aspect. Cred că, de aceea, m-am îndrăgostit de dânsa. Ori poate de lipsa ei de ambiții. Nu știu.
— Cândva m-ați spus că apreciați pasiunea pe care o vedeți înăuntrul meu.
— Astăzi o găsesc la fel de fermecătoare. Însă nu pot iubi o femeie care nu este dispusă să-l primească în viața ei, atât pe Ludovic, cât și pe rege.
— Dumneavoastră m-ați primit? Cu toate aspectele vieții mele?
— Soțul dumitale este încă în viață, nu-i așa?
— Da.
— Atunci vă aveți răspunsul. În plus, n-aș suporta să știu că sunt eu motivul pentru care zâmbetul de pe buze vi s-ar risipi vreodată, răspunse acesta, privindu-mă lung.
— Și de ce nu ați ordonat niciodată să-l decapitați pe rus?
— M-am gândit de multe ori. Am avut de mii de porniri să dau acel ordin, ori să-l elimin chiar eu însumi, însă știam preabine că nu mai exista un ,,noi", din cauza noastră, a mea, și a dumitale, nu a lui.
— Atunci ce vom face?
— Nu știu, replicase, pe un ton jos, dezarmant de onest. Vă admit cu sinceritate, că nu știu. Să lăsăm timpul să decidă pentru noi. Trebuie să plec, adăugase scurt Ludovic. Fratele meu și domnul Fouquet mă așteaptă să mergem la vânătoare. Încuviințez că vă voi găsi mâine în apartamentele dumneavoastră?
— Da, replicasem absentă.
— Preabine. Pe curând, marchiză!
— Pe curând, am răspuns, privindu-l ieșind din apartamentul meu.
Câteva ceasuri mai târziu, mă plimbam absentă prin apartament, apoi m-am lipit de ușile acestuia, lăsându-mă ușor pe vine. M-am așezat în fund cu picioarele la piept. Apoi am plâns. Mult. Mă simțeam singură. Ceasul a dat de știre că era oră fixă, însă nu l-am băgat de seamă. Doar am plâns în continuare. Iar după ce nu am mai avut lacrimi să vărs, m-am ridicat, îndreptându-mă spre cabinetul soțului meu. Mi-am turnat un pahar de vodcă dintr-una din sticlele lui, apoi am dat cu iuțeală paharul peste cap.
Totul s-a întâmplat rapid. Prea rapid. Timpul ne face să realizăm cât de fragilă este ființa noastră. Astăzi, zâmbim și ne bucurăm de plăcerile vieții, iar mâine ne îmbarcăm într-o călătorie eternă în necunoscut fără întoarcere. Acea imagine a revoltei care ne-a schingiuit, aceeași în care mi-am pierdut și eu tatăl, avea să ne terorizeze întreaga noastră viață. Dar revolta s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Însă toate acestea îmi apăreau aievea în minte, regăsindu-i pe Ludovic și Philippe, din nou, copii. Furișatul și poznele noastre făceau toate parte dintr-un trecut mult prea îndepărtat. Săbiile și caii lor de lemn, de odinioară, precum și păpușile mele, au fost aruncate într-unul din colțurile reci și întunecate ale vreunei pivnițe, lăsate să putrezească. Îmi doream uneori să-i pot urma în visele mele.
Astăzi, sunt poate mult prea bătrână și mult prea ridată, să mai îndrăznesc să visez la astfel de idei, și ar trebui să-mi aștept cuminte ziua în care doamna cu coasa are să-mi curme viața. Dar pe vremea aceea, viața abia începea pentru mine. Revoltele ca și anii care au trecut, au lăsat în urma lor, promisiunea zilei de mâine. Durerea lăsată în urmă de fronde, ne apropiase pe mine și pe Ludovic din ce în ce mai mult. Poate mai mult decât aș fi bănuit eu pe atunci. Însă, astăzi, deși am fost amândoi în aceeași încăpere, un gol se formase între noi, de mărimea unui ocean, gol pe care nu știu dacă am mai fi izbutit vreunul din noi să-l umplem.
Îmi amintesc de zilele în care acel pod imaginar dintre mine și Ludovic nu fusese ars încă, iar noi încă ne căutam unui altuia compania. Poate chiar, că acea perioadă fusese singura vreme, în care eu și Ludovic ne-am iubit cu adevărat. Da, la asta trebuia să mă fi gândit după ce regele plecase din apartamentul meu...
— Ghicește! m-a îndemnat el, punându-mi mâinile la ochi.
— Ludovic! am icnit bucuroasă. Ai venit!
— Care crezi că ar fi un lucru mai rău decât să-ți înșeli bărbatul? m-a întrebat, cuprinzându-mi talia cu mâinile, conturându-mi formele corpului cu degetele sale.
— Să te căsătorești cu unul pe care nu-l iubești? i-am replicat, râzând.
— Și tu-l iubești? mă tachina jucăuș.
— Lasă-l să spere, i-am șoptit, lipindu-mi buzele de ale sale. Eu voi fi mereu numai a ta, am adăugat, lăsând rochia de mireasă să cadă pe podea.
Atunci când el încă mă vizita, mă îmbătam cu vise nebune, acceptând să fiu femeia din umbră pe care o iubea cu ardoare. Însă ce rost are? Ce rost are dacă nu voi fi eu cea care stă la brațul lui. Dacă nu voi fi eu cea care să-i dăruiască o mulțime de copilași? Ce rost au toate astea dacă nu vom putea niciodată să fim o familie? Ce rost are să fii amanta regelui?
Mi-am înșelat soțul chiar în ziua nunții, și chiar și astăzi mă mai întreb dacă au avut toate vreun rost. Poate am fost smintită să gândesc că ar fi abdicat de dragul meu ori că ar fi divorțat de regină. Însă chiar eram? Eram chiar atât de beată de iubire?
Cel mai înțelept lucru pe care puteam să-l fac pe vremea aia, era să-l dau uitării. Însă cum aș fi putut să uit, când toate săruturile lui îmi erau adânc întipărite pe întreaga piele? Mă întrebam doar când ar fi venit oare clipa în care nu ar mai fi trebuit să tresar atunci când cineva îi rostea numele? Inima să nu mai fi pulsat cu iuțeală atunci când avem impresia că îi aud vocea... Poate înnebunisem de dor. Ori poate de durere. Oricum ar fi fost, nici nu cred că mai știam diferența dintre cele două.
Amintirea lui este atât de vie, chiar și astăzi, în mintea mea. Încă îl văd atât de limpede, limpede precum văd copacii sau păsările, îl văd cum mă cuprinde de mână și-mi zâmbește. Însă aceste vremuri au apus de multă vreme... În prezent, soarele apune și-i văd micuțele raze strecurându-se printre zăbrelele celulei mele. E timpul să dorm. Poate așa, în vise, am să scap de imaginea lui. Însă, pe atunci, seara aceea, nu se terminase. O, nu! Dulcele și fermecătorul meu trecut din mireasma căruia mă îmbăt atât de des. Evenimentele abia începeau... Le vedeam, în visele mele, revedeam minuțios toate aceste evenimente...
Speram să fi fost totul doar un vis, că nu-l văzusem de fapt pe Ludovic, iar ca în orice clipă mi s-ar fi dezlipit pleoapele, și că aș fi zărit razele soarelui care îmi cufundau apartamentul într-o lumină puternică, iar abia apoi atunci aveam să-mi încep ziua; însă cerul nu îmi îngăduise o astfel de bucurie. Era seară, doar lumina făcliilor ne mai putea lumina drumul în clipa Catherine ajunse la ușa apartamentelor mele; am ieșit la o plimbare în grădina nordică a palatului, istorisindu-i evenimentele cu regele. Însă doar a stat acolo, cuminte ca o statuie, așteptând.
— Deci? replicasem nervoasă, văzând-o neutră după ce-i istorisisem tot.
— Nimic. E clar sfârșitul vostru. Însă, reluase după un moment lung de tăcere, nici nu știu. Ca dumneata și regele să vă împăcați, va fi nevoie de o minune. Unul are nevoi care le exclude pe ale celuilalt.
— Adică?
— El nu va abdica niciodată, iar dumneata nu vei renunța la gândul de a avea un copil! Trebuie să recurgeți la un compromis.
— Cum ar fi?
— Acceptă să-i devii favorită.
— Adică amantă?
— Mon Dieu! Ce termen înfiorător! Cine ar folosi un astfel de termen? Atât de ieftin și vulgar?
— Să fii amantă, favorită, ibovnică, amoreză, sau cum mai vrei dumneata să-i spui acestui titlu, este același lucru! A fi favorită ori amantă înseamnă, până la urmă, să fii o femeie ieftină și vulgară!
— Se prea poate. Însă favorită sună mai calculat. Mai... tolerabil.
— Chiar crezi asta? o întrebasem, arcuindu-mi o sprânceană.
— Nu, oftase ea exasperată, însă mai atenuează din gravitate!
— Nu. Dacă vreodată am să accept acest compromis de care vorbești dumneata, voi avea grijă să fiu consemnată în registre ca fiind amanta regelui, nu ca favorită a sa. Aș suferi de-o prefăcătorie mult prea mare să nu îmbrățișez toate fațetele acestui titlu.
— Deci te vei rezuma la a fi amanta sa?
— Nu știu. Este doar o posibilitate...
Acea posibilitate de care vorbeam atunci, avea să se transforme iute într-o certitudine. Am acceptat poate prea iute acea învoială. Poate cine știe, dacă aș mai fi așteptat, aș fi văzut pe deplin tiranul în care avea să devină Ludovic, și poate că aș fi încetat să-l mai iubesc. Cine știe? Tot ce mai conta era că, în acea seară, Catherine era acolo, cu mine, ținându-mă departe de întunecimea minții mele.
Mă făcea să râd teribil. Îmi povestea de acel Porthos care începuse s-o curteze, și râdeam cu poftă, văzând-o cum se înroșea în timp ce-mi povestea de dânsul. Îmi mai povestea bucuroasă că într-una din zile, îi aduse florile ei preferate, magnoliile, și fusese un val de fericire, toată acea zi. Mi-a mai spus că galeria de artă o înfăptuise la îndemnurile muschetarului întrucât dânsa nu ar fi avut curajul să facă asta singură.
— De ce? Picturile dumitale au fost fascinante, replicasem uluită.
— Din cauza celor ca domnul de Lorena.
— Ah...
Rememorasem iute evenimentul din galerie și am tăcut. Contesa mi-a mai mărturisit că toate livrele pe care le-a strâns aveau să meargă la câțiva orfani.
— Nu-i cunosc, admise ea. Însă sunt certă că lor le-ar fi mult mai de folos aceste livre decât mie, încheiase, plimbându-se prin apartament, mirosind o floare dintr-o vază.
— Ai făcut bine, am adăugat, dar Catherine nu m-a privit.
Am trimis vorbă ca Marie să mă întâlnească în grădina sudică a palatului. Se pornise curând o rafală de vânt. Auzeam foșnetul frunzelor, iar praful se ridica ușor in aer. Soarele încă strălucea cu putere printre ramuri, în timp ce copacii se clătinau lent sub îndemnul vântului. Aerul rece îmi face pielea să se cutremure.
Din contră, părea că soarta mea avea un simț al umorului din ce în ce mai lugubru. Marchiza de Montespan se plimba prin grădină, ca și mine de altfel, când am decis că trebuia să-i fi vorbit. Trebuia să aflu ce anume știa exact despre domnul Alexandre.
— Sportul preferat al unei femei este bârfa, îmi spune marchiza, odată ajunsă lângă ea, și după ce reverențele impuse au fost respectate.
— Poftim?
— Presupun că nu ați venit să vorbim despre vreme, nu? reluase ea, arcuindu-și o sprânceană. Să facem o plimbare.
— Ce știți despre domnul Dupont?
— Ce știți despre domnișoara de la Vallière? replicase ea iar, iar eu am rămas surprinsă. Doar nu vă așteptați, reluase ea, ca să fie un schimb de informații atât de facil. Doar trebuie să ieșim amândouă în câștig.
Am încuvințat, apoi am început să-i istorisesc tot ceea ce știam. Mai aflasem de la marchiză că această domnișoară de la Vallière fusese domnișoara de onoarea a lui Madame pentru mascarea unei anumite taine.
— Ce fel de taină? am întrebat curioasă.
— Asta încerc și eu să aflu de câteva luni.
Am înțeles că sarcinile ei pe lângă Madame erau destul de greoaie, iar timpul pe care-l avea la dispoziție nu i-ar fi permis să afle despre ce era vorba. Așa că mi-a propus ca în schimbul acestor informații despre la Vallière, ea mi-ar fi istorisit treptat tot ceea ce era nevoie de știut despre domnul Dupont.
— De ce nu mi-ați povesti totul acum?
— Chérie, dacă am fi primit cu toții ceea ce voiam din prima, nu am mai fi avut pentru ce să muncim. Oricum, iată-le pe amicele tale și pe Madame, zise ea, salutându-le din cap. Iar dacă îndrăznești să împărtășești cuiva ceva din ceea ce ai auzit de la mine, nu am să vreau să mai știu de tine, îmi spuse toate astea, implacabilă, zâmbind în continuare fetelor care se apropiau de noi.
— Madame, intervenise Catherine, odată ajunsă în dreptul nostru; amica dumneavoastră merge vreodată, sau doar apare peste tot din senin, ca o gâză nesuferită?
Madame nu a spus nimic, ci mai curând râdeau amândouă înfundat; Madame și marchiza au evocat o scuză mai apoi, pretext ca să se îndepărteze de noi.
— De când vă plimbați voi cu Madame? le-am întrebat surprinsă.
— De când te plimbi și dumneata cu Athénaïs! adăugase indignată contesa. Madame măcar mi-a fost odată o prietenă intimă!
— Din motive încă necunoscute, replicase Marie surâzând.
Madame și marchiza de Montespan se îndepărtau cu iuțeală de noi, lăsându-mă să mă întreb ce fel de mistere mai ascundea Athénaïs. Le-am povestit scena cu Ludovic, iar acestea au început să facă fețe-fețe. M-au dojenit, m-au condamnat, apoi s-au resemnat și dânsele.
— Ierți cât iubești, zise Catherine.
— Cât timp iubești, ierți, adăugase Marie.
— Poftim?
— Citate din La Rochefoucauld, marchiză, m-a lămurit Catherine. Ultima modă.
— Ce fel de scriitor mai e și ăsta?
— Unul pe care dumneata nu ai fi în stare să-l pricepi, mi-a răspuns iar contesa. Cuvintele sale par să taie adânc decât orice sabie, iar gândul îi este balsam pentru suflet. Are o fragilitate și profunzime în texte care merită contemplate de cele mai strălucite minți ale noastre, nu să le discutăm noi, niște snoabe pretențioase.
— Catherine, de unde atâta profunzime? întrebase Marie, în timp ce amândouă priveam această versiune a contesei care părea să fi fost atât de străină, însă atât de naturală, de parcă am fi văzut o altă față a aceleiași monezi.
— Simt, chérie, simt. Și ăsta e necazul meu. Sunt milioane de lucruri pe care aș vrea să le manifest, însă mi-e teamă că nu am să pot.
— De ce anume? mă amestec timidă, și uluită de această nouă Catherine care se afișa în fața mea cu o asemenea fragilitate și timiditate.
— Doar prostii, îngânase ea. Să ne ocupăm de lucruri cu adevărat importante.
Acela a fost singurul moment în care văzusem o fisură din imaginea perfect șlefuită a Catherinei. Singurul moment în care crăpătura se adâncise și părea că avea să producă prăpăd, însă s-a oprit. A încremenit în timp, imortalizat în timp ca un tablou. A fost unica mea șansă de a le vorbi despre tot ce aveam în minte, însă am tăcut. Discuția s-a prăpădit prea iute, iar eu nu am mai avut curaj să le vorbesc. Poate că avea dreptate Catherine, erau doar prostii. Trebuia să ne ocupăm oricum de lucruri cu adevărat importante.
Soarele se ascundea printre nori. Îl puteam privi printre nori, însă lumina lui era tot mai stinsă. Ceasul abia bătea de orele două. Ne îndreptam spre apartamentele Catherinei, mergând asemenea unor soldați care au pierdut bătălia, când străjerii ne-au deschis ușile. Am intrat apoi într-un salon mare spațios, care am presupus că trebuia să fie unul dintre apartamentele care serveau ca spațiu de studiu pentru Catherine. Erau câteva cărți răvășite, deschise pe un birou, iar lumânări aproape topite pe dea-întregul care lâncezeau lângă cele enumerate mai întâi.
— Este pe măsuța de lângă bibliotecă, a răspuns contesa la o întrebare pe care n-o adresase nimeni. Dacă vrei să bei, Viviane, bourbonul este pe măsuța cafenie de lângă bibliotecă.
Voiam să beau, însă nu știam de unde știa și ea de asta: Probabil le-am menționat pe drum ori poate doar a ghicit. O urmăream din priviri pe contesă, în timp ce se plimba fără țintă în apartament. S-a uitat într-o oglindă de buzunar să vadă dacă toate șuvițele erau la locul lor, apoi puse oglindă la loc cu o oarecare răceală și resemnare, de parcă nu i-ar fi plăcut ceea ce ar fi văzut în oglindă.
— Și acum? replicase Marie.
Am vrut să-i răspund, însă unul dintre valeții contesei o anunțase că are un vizitator. Ea a încuvințat și i-a spus că-l poate primi. Ușa salonului se deschise încet, cu scârțăit, iar din toc se ivi o uniformă albă, curată. Un gentilom cu mustăți mari negricioase se opri în loc, scoțându-și pălăria în fața noastră, în semn de respect. Era domnul Alexandre.
— Ia loc, te rog, îl invită Catherine.
Nu l-am văzut să-i arunce vreo privire Mariei, însă am putut să văd suferința din ochii ei. Știam că ar fi vrut să-l ia în brațe, să-l sărute, însă se abținea. Știam că voia să facă toate aceste pentru că erau aceleași simțăminte care se nășteau și înăuntrul meu atunci când îl vedeam pe el. Dar tăceam, pentru că... pentru că nu era niciodată momentul prielnic de astfel de lucruri.
— Pare să plouă, replicase Alexandre înainte să fie întrerupt de contesă:
— Scutiți-mă de politețuri. Să trecem la treburile serioase.
— Preabine atunci. Vin de la rege.
— Și ce fel de noutăți ne aduci?
Am amuțit aducându-mi aminte de el. Aveam doar imaginea lui în minte și săruturile de pe gulerul său. Discuția, apoi palma. Trebuia să mi-l alung din cap. Tot ce a fost, trebuia să-l las în trecut. Să-l uit.
— Prim-ministrul nu are niciun fel de dovadă. Sunt cert că aș putea să cer un fel de anchetă împotriva sa. Monsieur-ul este foarte încrezător în cazul meu și, spunea că poate cu un pic de șansă, aș putea să-mi recapăt postul.
— Este prim-ministrul! Este cuvântului dumitale contra al lui! se amestecase agitată Marie. Doar nu credeți cu putință că va fi ușor să nesocotiți unul dintre cei mai importanți oameni din stat! zise ea, privindu-l cu amărăciune în priviri pe Alexandre, însă acesta o ignoră.
— Trebuie să încercăm, Marie, o dojenea contesa. Însă ai dreptate, vom avea nevoie de un caz cât se poate de solid.
Catherine se plimba din nou prin salon, în timp ce noi, ceilalți, am rămas muți. Sunetul pantofilor ei se auzeau pocănind pe podea, în timp ce câteva încruntări fine apăreau pe fruntea contesei.
— Cere-le amicilor dumitale să-l iscodească pe domnul prim-ministru, reluase într-un final Catherine, iar restul ne-am alarmat.
— Catherine, e o nebunie! o blamasem pentru întâia oară.
— O nebunie ar fi să nu facem nimic, Viviane! Să privim cu statul acesta cade cărămidă cu cărămidă, iar noi să nu facem nimic. Asta ar fi o nebunie!
— Și ar trebui să credem că Nicolas ar îngădui să aibă gărzi noi prin preajmă? reluase Marie, iar Alexandre schițase o ușoară grimasă la auzul prenumelui de Nicolas.
— Le va tolera pentru dumneata, ne-a lămurit contesa. Spune-le că Alexandre este debil, că te urmărește peste tot...
— Pe onoarea mea dacă voi fi făcut responsabil de un asemenea comportament! sărise domnul Dupont din scaun. Cât să mai accept să-mi mai fie terfelită mândria pentru un post?
— Îți va fi terfelită și cinstea dacă nu consimți! se răstise Catherine.
— Vă este ușor să vorbiți, doamnelor, interveni iar Alexandre. Niciuna din voi nu și-a câștigat respectul cu sudoarea frunții. Tatăl meu a fost muschetar. Și tatăl tatălui meu a fost muschetar și tot așa. Suntem generații întregi care ne-am respectat și ne-am dăruit cu bucurie întreaga viața Coroanei. Și să știu că sunt cel care nu respectă o asemenea neorânduite, vă mărturisesc, că mă simt cu totul detestabil. Este suficient că mi-am înfruntat superiorul și mi-am pierdut postul. Însă să admit unei minciuni că alerg după o femeie care nu mă mai vrea, este suficient.
— Ai spus că ți-ai câștigat respectul cu sudoarea frunții, Alexandre, m-am amestecat în cele din urmă. Însă noi nu suntem nimic mai mult decât titlul pe care l-am primit la naștere. Nu putem fi pictorițe, scriitoare sau porcărețe. Nu știm prin ce trec cei de jos, ai dreptate. Însă ai socotit foarte bine: înțelegem respectul de sine. Și tocmai pentru că vorbim cu toții aceeași limbă, indiferent de sex sau statut, îți cerem să ne lași să te ajutăm. Nu-ți vom terfeli cinstea în mod voit, însă îți cerem ție s-o faci dacă va fi nevoie. Nu putem să lăsăm un stat să cadă cărămidă cu cărămidă doar pentru că noi nu am făcut nimic.
— De ce trebuie să fie legată onoarea mea de stat? Nu am dat oare destule statului înapoi?
— Eu nu am dat destule statului înapoi? replicase Marie cu lacrimi în ochi, privind în podea. Mi-am sacrificat dragostea, tăria de caracter, chiar și pe cel pe care-l iubesc l-am sacrificat pentru coroană. Dumneata urmezi o cale pe care ți-au bătătorit-o urmașii tăi. Eu trebuie să mi-o croiesc singură.
— Cei care au sângele pur, replicase Catherine, suferă mai mult. Asta pentru că, în cele din urmă, conștientizăm că titlurile și averea noastră nu pot cumpăra lucrurile de care avem nevoie cu adevărat.
— Te rog, Alexandre, am replicat iar. Suntem de parte dumitale. Lasă-ne să te ajutăm.
Domnul Alexandre a schițat o grimasă, apoi a dat din cap nu prea convins. În următoarele săptămâni, nu am făcut nimic altceva decât să orchestrăm fel și fel de întâlniri între dânsul și Marie. Deși îi displăcea situația, domnul Dupont conchidea la tot ceea ce îl rugam să facă. Domnul Fouquet părea din ce în ce mai iritat, iar crizele sale de gelozie erau din ce în ce mai dese. Prim-ministrul a vrut să întărească paza, voia ca Marie să aibă parte de cei mai buni oameni ai săi, însă ea a insistat să-și aleagă singură gărzile de corp. Aproape că planul eșuase, însă Marie s-a pus pe plâns trei zile întregi, iar ca s-o mai calmeze, domul Fouquet îi făcuse pe plac.
Curând câțiva muschetari din garnizoana domnului D'Artagnan, fostul comandant și al domnului Dupont, au fost selectați s-o păzească pe Marie de temutul domn Alexandre. Catherine și cu mine am fost surprinse de felul în care a izbutit să joace amica noastră teatru – când am întrebat-o de unde a izbutit să scoată tot acel rezervor de lacrimi, ne-a spus că s-a gândit în fiecare minut la faptul că dacă nu ar fi izbutit, nu l-ar mai fi văzut niciodată pe domnul Dupont.
— Și acum? replicase Marie, găsindu-ne la o lună distanță de la ultimele întâmplări, în același salon spațios de data trecută.
— Așteptăm, a lămurit-o contesa.
Ce așteptam, nu știa niciuna din noi. Poate o veste de la domnul Dupont, de la Porthos sau de la rege. Tot ceea ce știam era că iscoadele încercau să-i caute prin documente, acte, scrisori orice fel de flecușteț care să ne ajute să-i subminăm autoritatea în stat. Philippe a început să râdă, odată ce a înțeles întărirea gărzilor în preajma Mariei, și a jurat să țină totul taină.
Ludovic nu știa nimic. Cocheta împreună cu domnișoara de la Vallière. Catherine avea dreptate. Chiar șchiopăta ușor. Însă nu conta asta. Tot ce conta era că o prefera pe ea, în locul meu. M-am întors la soțul meu. Mi-a cântat ultimele sale partituri. Nu le auzeam. Gândul îmi era departe, iar în urma mea lăsasem doar trupul plictisit care încerca să fie animat pentru soțul meu.
Zilele s-au transformat în luni. Lunile se scurgeau cu repeziciune, iar planul nostru părea să fi fost din ce în ce mai teribil. Domnul Dupont își pierduse cinstea din înalta societate, se apucase de băut teribil, și nu se mai bărbierise de ceva timp. Avea o barbă stufoasă neagră, mai întunecată decât însuși întunericul, iar ochii săi albaștri păreau tulburi și absenți. Ludovic primise dovezile de care avea nevoie: nefiind la curent cu planul nostru, conchise că domnul Dupont se pierduse cu firea. Philippe nu putea să-i mai îngăduie favoruri întrucât planul trebuia să continue, iar după un timp, totul nu mai părea doar pură prefăcătorie.
Domnul Fouquet înflorea pe zi ce trece, în timp ce strălucirea din zâmbetului lui Marie, pierea încetul cu încetul. Catherine se adâncise în lecturi care nu-i erau caracteristice: tot felul de cărți și volume despre legi care credea că i-ar fi fost de folos. Însă nimic nu mergea. Totul era sortit eșecului, iar noi am făcut nimic altceva decât să-l grăbim.
Într-o zi, la trei luni după ce s-a conceput planul pentru salvarea domnului Dupont, mă plimbam absentă prin apartamentul meu. Am găsit o cărțulie pe una din canapele. Am citit titlul cărții – Gânduri, de La Rochefoucauld. Am început să citesc. Afară ploua liniștit, timid aproape chiar. Este mai rușinos să nu ai încredere în prietenii tăi decât să fi înșelat de ei – era mâzgălit pe una din pagini. Ei bine, domnule La Rochefoucauld, ce spui dacă amicii tăi sunt cei care te adâncesc și mai mult în mizeria sufletească? Dacă sunt ei cei care îți jupoaie ființa de onoare?
A fost acolo. Îl vedeam stând pe scaun cum ne implora să avem grijă de onoarea sa, iar noi, ca niște ogari turbați și înfometați de pradă, i-am sfâșiat-o. L-am dezbrăcat de orice picătură de bărbăție și l-am alungat în patima alcoolului. O lacrimă mi se furișase din ochi și aterizase pe o pagină, mânjind scrisul. Îmi șterg iute obrazul și cercetez pagina pe care s-a imprimat lacrima; dau pagina să văd dacă scrisul mai este lizibil și apoi citesc: când nu îți găsești liniștea în tine însuți, zadarnic o cauți în altă parte. Am plâns ca un copil, tată. Am plâns atât de mult încât voiam să scuip un plămân afară din mine. Capul îmi vâjâia și simțeam că ar fi trebuit să mi se facă și mai rău de atât întrucât meritam. Mă gândeam că cine eram eu să-l fi convins pe Alexandre să facă ceea ce el nu a vrut să facă de la început? Aș fi preferat să îndur eu toate blamările pentru el. Să nu mai sufere. Marie... Ce o fi și-n mintea ei?... Câtă durere și pustiu trebuie să se fi abătut peste sufletul ei. Ca omul pe care-l iubește să se ofilească, iar cel pe care-l detestă să înflorească. Nu mai auzeam nimic, nici ploaia sau vreun alt sunet; paharul cu burbon care a fost plin mai adineaori, acum îl așezam gol pe o măsuță din mahon. Conturul buzelor mele se putea vedea încă pe pahar, însă privesc în gol. Mi-am șoptit apoi ca pentru sine:
— Dumnezeule, ajută-mă să mor cât mai curând!
⚜ ⚜ ⚜