Lucy P.O.V
Razele soarelui şi-au făcut simţită prezenţa în camera mea şi mă trezesc, amintindu-mi de ce s-a întâmplat aseară. Săracul Angello... A stat lângă acea uşă până când am ieşit eu. Îmi amintesc că după ce l-am aşezat cu greu pe pat, am adormit în braţele sale. Din această cauză cred că am dormit atât de liniştită. Mă întind spre partea stângă a patului şi iau în braţe cealaltă perna, încă putând să-i simt parfumul imprimat pe ea. Mă dau jos din pat şi mă îndrept spre baie. Îmi fac rutina obişnuită şi mă îmbrac rapid. Cobor în bucătărie şi o găsesc acolo pe Bella, pregătind gustoasele sale clătite.
— Neaţa! îi spun veselă.
— Neaţa! Hei, dar ce-i cu veselia asta? mă întreabă chicotind şi îşi îndreaptă privirea înapoi spre tigaie.
— Doar am dormit foarte bine.
— Îmi dau seama de ce. spune şi îmi face cu ochiul.
— Hei, nu te gândi la prostii! Nu s-a întâmplat nimic de genul. îi spun, fiind şocată când realizez ce tocmai a insinuat.
— Nu...încă.
— Oh, mai taci! Eşti incredibilă.
— Gata, nu trebuie să te enervezi aşa! Am glumit doar. Acum haide şi mănâncă!
— Oh, faimoasele tale clătite? o întreb, salivând la farfuria pe care aceasta mi-o întinde.
— Da. Poftă bună!
— Muţumesc. Ceilalţi nu vin?
— Acum mă duc să-i chem. îmi spune şi iese din bucătărie.
După câteva minute, îşi fac apariţia şi restul. Mariano se aşează lângă Bella, Luciano şi Antonio lângă Dave, iar în faţa mea tocmai s-a aşezat Angello, care continuă să mă privească zâmbind. După ce am terminat de mâncat, ne aşezăm cu toţii pe canapea.
— Ce aţi zice de un picnic? ne propune Luciano, spărgând liniştea.
— Un picnic?
— Da, însă nu orice picnic.
— Adică?
— Ştiu un loc minunat pentru picnic într-o poiană, dar din păcate nu este foarte aproape şi durează cam o oră până acolo. Aşa că, m-am gândit să mergem cu motoarele.
— Ce tare! Bună idee. se arată foarte entuziasmaţi cu toţii, în afară de mine.
Adevarul este că motorul meu se află înca în California şi nu am avut când să-l aduc aici. Am şi uitat de el.
— Lucy, ce s-a întâmplat? De ce te-ai întristat aşa? Am crezut că ţi-ar plăcea, ştiind cât de mult adori motoarele. îl aud pe Angello spunându-mi.
— Le ador, doar că motorul meu a rămas în California.
— Asta era problema? Poţi îmrpumuta unul de la noi. îmi spune Mariano şi rămân mască când îl aud.
— Serios?! îl întreb surprinsă, iar el dă afirmativ din cap.
— Sigur. Poţi lua unul dintre ale noastre, până când îţi va ajunge motorul tău.
— Mulţumesc mult. Sunteţi cei mai tari! le spun şi cred că acum zâmbetul meu a ajuns până la urechi.
— Şi când vreţi sa mergem?
— Păi, ar fi minunat să mergem chiar acum. ne spune Luciano entuziasmat.
— Ok. Atunci eu şi Bella mergem sa pregătim nişte gustări pentru picnic, iar voi puteţi pregăti motoarele.
Amândouă ne îndreptăm spre bucătărie şi pregătim nişte sandvișuri împreună cu multe alte bunătăţi şi le aşezăm pe toate în tradiţionalul coş pentru picnic. După ce totul este gata, urcăm amândouă sus pentru a ne schimba. Mai ales că eu sunt îmbrăcată într-o rochiţă şi sub nicio formă nu pot urca aşa pe motor, iar Bella la fel. Ne schimbăm repede şi coborâm l, găsindu-i pe băieţi aşteptându-ne cuminţi. Toţi poartă geacă de piele, blugi, bocanci şi ochelari de soare. Însă parcă Angello îi eclipsează pe toţi şi arată nemaipomenit îmbrăcat aşa. Se pare că amândoi ne-am asortat perfect.
— Oh, se pare că avem aici o mică motociclistă. îmi spun baieţii râzând.
— I-a vedeţi, că nu sunt mică deloc! Am peste un metru şaptezeci. le spun mândră, aşezându-mi mâinile în şold.
— Da, dar tot eşti surioara mea mai mică. îl aud pe Dave spunându-mi şi vine spre mine, ciupindu-mă de obraji.
— Termină! îi spun indignată, şi-i dau o palmă peste ceafă.
— Auch, asta a durut!
— Terminaţi odată, amândoi! Parcă sunteţi nişte copii de grădiniţă. ne ceartă Bella precum o mamă şi pornim cu toţii spre garaj pentru a vedea motoarele.
Însă, cea mai entuziasmată şi nerăbdătoare dintre toţi se pare că sunt eu. Mariano deschide garajul şi ajutat de restul baieţilor, scot pe rând cinci motociclete. Arată impecabil şi sunt de-a dreptul superbe. Antonio şi Luciano ne anunţă că vom pleca imediat ce ajung şi iubitele lor. În sfârşit le voi cunoaşte. Le aşteptăm câteva minute bune, iar acestea îşi fac apariţia. Despre tipa cea brunetă am aflat că este iubita lui Antonio, iar cea blondă, iubita lui Luciano. Sunt foarte frumoase şi par de treabă amândouă. Se apropie de noi şi îi salută pe băieţi, după care vin spre mine şi Bella pentru a face cunoştinţă.
— Bună! Eu sunt Casey, iar ea este Jennifer. ne spune tipă blondă zâmbind şi mai apoi arată spre tipa brunetă.
— Bună, eu sunt Lucy! Îmi pare bine.
— Iar eu sunt Bella. Mă bucur să vă cunosc.
— Şi noi. ne spun amândouă la unison.
Sunt chiar de treabă. Sper să ne împrietenim mai mult pe viitor.
— Bun. Deci dacă aţi făcut cunoştinţă fetelor, eu zic să ne împărţim. Eu cu Casey, Jenn cu Antonio, Mariano cu Bella şi Angello cu Dave. Iar tu Lucy pentru că eşti atât de entuziasmată, o să conduci singură motorul. îmi spune Luciano arătându-mi spre motorul care urma să-l conduc şi le mulţumesc tuturor băieţiilor de mii de ori.
Apropo de motor, este o adevărată bijuterie pe două roţi. Deja o ador. Să vedem acum şi de ce este în stare această minunăţie. Înainte să pornim, turez motorul scotând fum în jurul roţilor şi pornesc prima de pe loc cu un scârţâit de roţi, lăsându-i pe ceilalţi în urmă.
Exact după o oră ajungem la marginea unei poieniţe minunate, aşa cum ne-a spus Luciano. Totul este numai verdeaţă în jur, iar în mijlocul ei observ un foişor împrejmuit de o mulţime de copaci mari care îngrădesc oarecum poieniţa.Totul arată minunat. Cobor de pe motor şi îmi dau jos casca, pornind cu toţii spre acel foişor. Mă aşez jos pe o băncuţă, iar ceilalţi mă privesc cam ciudat de când m-am dat jos de pe motor.
— Ei bine, vreţi să-mi spuneţi odată de ce naiba vă uitaţi aşa la mine?
— Doamne, tu conduci motorul acela mai ceva ca un bărbat! îi aud pe Angello şi Mariano spunându-mi şi îmi vine să râd de feţele lor şocate.
— A avut un profesor bun. le spune Dave, umflându-se în pene.
— Ce modest mai eşti. spun, bătându-l în joacă pe umăr.
— Da, foarte. S-o vedeţi numai la volan cum este.
— Hai, nu mă mai lăuda atât.
— Poftim?! Nu cred! îmi spune Angello, facând ochii cât cepele.
— Da, ai auzit bine. intervin eu, privindu-l cu un zâmbet în colţul gurii.
— Asta chiar n-o ştiam. Poate îmi vei demonstra într-o zi cât de bună ești la asta.
— Desigur, însă doar dacă vii pe post de copilot. O să vezi atunci de ce sunt în stare. Se pare că nu ştii multe despre mine.
— Poate o să aflu cândva... îmi spune, având pe faţă acel zâmbet fermecător al său.
— Da, poate. îi spun zâmbind şi continuăm să ne privim intens.
— Hei, mai suntem şi noi pe aici! îi aud pe ceilalţi spunând la unison şi sinceră să fiu, am şi uitat de ei.
Nu-mi vine să cred ce efect are asupra mea. Mă face să uit de tot ce se întâmplă în jurul meu.
Angello P.O.V
Ce drăguţă e când face pe încrezuta. Vorbind cu ea, am şi uitat că nu doar noi doi sutem în peisaj, ci mai erau şi ceilalţi prin prejmă. Nu pot să cred ce efect are asupra mea. Parcă mă vrăjeşte şi când mă uit în ochii săi verzi, mă simt ca pe o altă planetă. Nici o fată nu mi-a picat cu tronc până acum, decât Lucy. Chiar dacă n-au fost puţine cele care mi-au dat "târcoale", nu m-a atras niciuna așa cum o face ea. În ultimele zile, doar chipul său îl văd zi şi noapte. O visez mereu. Se tot învârte de colo-colo prin mintea mea.
După ce am mai discutat cu toţii, începem să înfulecăm bunătăţiile pregătite de fete şi în timp ce mănânc sunt atent la fiecare gest făcut de Lucy. Este atât de frumoasă şi gingaşă, chiar şi atunci când are gura plină cu mâncare. O ador pe fata asta! Când doarme, când mănâncă, când zâmbeşte, când respiră, dar mai ales când este în preajma mea. Este adorabilă. Nu ştiu când voi fi complet pregătit să-i spun ceea ce simt pentru ea. Poate nu simte aceleaşi lucruri pentru mine şi aceasta este cea mai mare temere a mea. Dar totuşi, o să încerc să-i urmez sfatul lui Luciano şi să mă apropii mai mult de ea pentru a o cunoaşte mai bine. Asta o să şi fac. Pornesc spre marginea poieniţei, având grijă să nu fiu văzut de cineva şi mă ascund după multitudinea de copaci. Încep să-i scriu un mesaj şi tot ce-mi rămâne de făcut este să sper că va veni.
Lucy, îmi oferi şansa de a te cunoaşte mai bine? Aş vrea să vorbim puţin, dacă vrei bineînţeles. Dacă îmi accepţi invitaţia te aştept la intrarea în poiană după acei copaci. M-aş bucura nespus dacă ai veni. — Angello
Lucy P.O.V
După ce am mâncat cu toţii, eu m-am retras în foişor şi ceilalţi au început să se joace nu ştiu ce joc. Deci, practic m-au lăsat singură. Am nişte prieteni "excepţionali" şi nici Angello nu ştiu unde a dispărut aşa. Sper doar că nu a păţit ceva rău. La un moment dat, simt cum îmi bâzâie telefonul în buzunarul jachetei şi îl scot, văzând că este un mesaj chiar de la el. Zâmbesc cu gura până la urechi când termin de citit mesajul. Angello ma invitat să merg cu el la o plimbare în poiană. Singuri! Îmi vine să ţopăi de fericire. Pornesc imediat spre locul indicat de el, dar totuşi sunt atentă să nu mă vadă nimeni, iar acest lucru îmi iese perfect pentru că ceilalţi nici nu sunt atenţi la mine, aşa că am putut pleca liniştită. Îl văd pe Angello rezemat de un copac şi când mă vede, observ că-i apare un zâmbet de milioane pe chip şi sper să nu fie doar în mintea mea.
— Bună din nou! îi spun zâmbind când ajung în dreptul său.
— Hei! Mă bucur că ai venit. îmi spune la rândul său şi mă curpind o mulţime de fiori pe şira spinării.
— Eu mă bucur că m-ai invitat. Chiar mă plictiseam de moarte singură. spun şi chicoteşte uşor.
— Să mergem atunci.
Intrăm în poiană şi mergem până când ajungem la o cascadă foarte frumoasă.
— Doamne, cât de frumos este aici! Totul arată incredibil.
— Mă bucur că-ţi place.
Ne aşezăm amândoi pe o stâncă de unde putem admira frumoasa cascadă şi în jurul nostru s-a aşternut o linişte apăsătoare, iar pe fundal se mai aude doar susurul lin al apei.
— Şi ce voiai să vorbim? decid eu să sparg liniştea.
— Păi, am vrut să ne cunoaştem mai bine. De când ai venit, nu am avut ocazia să vorbim prea mult.
— Da, aşa este.
— Atunci ce-ar fi să jucam un joc? îmi propune şi deja ma făcut curioasă.
— Ce joc?
— Acel joc în care ne punem douăzeci de întrebări fiecare. Ce zici?
— De acord. Începe tu! îi spun zâmbind.
— Bine. Deci, spune-mi câte ceva despre familia ta.
— Ok. Pe mama şi Dave îi cunoşti deja, iar tata... El a murit acum patru ani într-un accident rutier. îi spun şi în acel moment mi se prelinge o lacrimă pe obraz, aducându-mi aminte de tatăl meu drag.
— Oh, îmi pare nespus de rău! Dacă ştiam, chiar nu mai întrebam.
— Nu-i nimic. Hai să continuăm jocul. îi spun, ştergându-mi lacrima de pe obraz.
— Bine. Este rândul tău acum.
— Spune-mi şi tu ceva despre familia ta.
— Fiinţa pe care n-o pot numi mamă, m-a părăsit de când aveam câteva luni, iar tata s-a îmbolnăvit foarte grav şi din păcate a murit la scurt timp după incident. În acea perioadă am fost pe punctul de a ajunge la un orfelinat pentru că nicio rudă apropiată nu a vrut să mă ia in custodia sa, însă cel mai bun prieten al tatălui meu, Leo, m-a luat în grija sa şi m-a crescut ca pe propriul său copil. Nu a făcut niciodată vreo diferenţă între mine şi fiii lui, ba mai mult, mi-a oferit toată iubirea de care aveam nevoie şi o familie. Fraţi sau surori de sânge nu am, dar pe "cei trei muşchetari" îi consider de când mă ştiu fraţii mei.
— Oh, Doamne! Îmi pare rău. Chiar n-am avut intenţia să ajung la un subiect atât de delicat pentru tine.
— Nu-i nimic. Am reuşit să trec peste şi să mă obişnuiesc cu ideea. Hai să continuăm. Tu unde studiezi?
— La toamnă, voi începe ultimul an la facultatea de Drept din oraș. Tu?
— Drăguţ. Eu sunt tot în ultimul an, dar la facultatea de Management.
— Frumos. Deci să înţeleg că stau de vorbă cu un viitor om de afaceri? îl întreb zâmbind şi mă bucur enorm când îl văd şi pe el chicotind.
Dacă ştiam despre povestea lui tristă, cu siguranţă nu l-aş fi întrebat. Chiar dacă nu a vrut să recunoască, am observat singură câtă durere ascunde în privirea sa şi nu aş vrea nicidată să-l mai văd suferind. Şi aşa am mai discutat despre diferite subiecte, până când observ că a început să apună soarele. Când a trecut oare vremea atât de repede? Nici nu mi-am dat seama.
— Ar cam trebui să ne întoarcem. Începe să se întunece.
— Da, ai dreptate. Hai să te ajut să cobori.
— Ăăm, mulţumesc.
El coboară primul şi mă apucă de talie pentru a mă da jos de pe stâncă. Când picioarele mele au atins pamântul, feţele noastre s-au apropiat considerabil şi îi simţeam respiraţia caldă pe faţa mea.
Angello P.O.V
Când picioarele ei fac contact cu solul, feţele noastre ajung la doar câţiva centimetrii distanţă şi îi pot auzi batăile inimii cum i se accelerează rapid, ca şi a mea de altfel. O privesc în ochi parcă hipnotizat de coloarea lor şi la fel se întâmplă de fiecare dată când sunt în preajma sa. Nu mai pot gândi limpede deloc. Mă apropii şi mai mult de ea, iar când buzele noastre mai au puţin până să se atingă, îi pot zări în ochişorii săi frumoşi confuzie şi puţină...teamă? Realizez că este puţin cam speriată şi decid că nu este deloc potrivit s-o sărut încă. Ar fi mult prea devreme. Însă, o îmbrăţişez strâns şi o pot simţi cum tremură uşor în braţele mele.
Lucy P.O.V
Când văd cât este de aproape de mine, mă cam panichez ce-i drept. Dacă mă sărută acum şi mă blochez ca o toantă, o să mă fac de râs în faţa lui. Însă, spre bucuria mea, el cred c-a observat cât de neliniştită sunt şi mă îmbrăţişează strâns. Mă relaxez total în braţele sale, dar mă strânge cam tare.
— Angello...
— Da?
— Nu...mai am...aer. Mă sufoci! îi spun cu o voce răguşită.
— Oh, îmi pare rău! îmi spune agitat şi mă eliberează din acea srânsoare sufocantă, dar în acelaşi timp şi placută.
— Nu-i nimic.
Mă priveşte zâmbindu-mi dulce şi cred că m-am înroşit până în vârful urechiilor. Dintr-o dată simt cum îmi bâzâie telefonul în buzunarul blugilor şi parcă mă trezeşte dintr-o transă. Îl scot şi răspund când văd că este Bella.
— Da?
— Lucy, unde naiba eşti?! Te-am căutăm peste tot. Şi Angello a dispărut. Este cumva cu tine?
— Calmează-te, Bella! Venim acum.
— Ok. Stai puţin! Adică e cu tine?!
— Da. Acum trebuie sa închid. Pa!
— Stai...
Nu a mai apucat să zică nimic pentru că îi închid telefonul în nas. Când o să ne întoarcem, sigur o încurcăm cu Bella.
— Era Bella. Ne caută toţi disperaţi. îi spun, chicotind amuzată.
— Atunci să nu-i mai lăsăm să aştepte.
Ne depărtăm de cascadă, pornind pe poteca de unde am venit. Pe la jumătatea drumului, simt cum mi se zbârleşte părul pe mine de frig, abia acum realizând că port doar un maiou subţire. Fără să realizez, încep să tremur şi Angello se pare că observă acest lucru. Îşi dă geaca jos şi mi-o aşează pe umeri grijuliu.
— Îţi mulţumesc.
— Pentru?
— Pentru tot. Pentru că m-ai adus aici, pentru că mi-ai împrumutat geaca ta, pentru... A fost cea mai frumoasă după-amiază. Mulţumesc din nou.
— Nu trebuie să-mi mulţumeşti. Şi pentru mine a fost o după-amiază chiar reuşită.
Mă apropii dintr-o dată de el şi îl îmbrăţişez strâns, fiind şi eu surprinsă de gestul meu. Mai surprins se pare că este el. Nu se aştepta la asta, dar îmi răspunde numaidecât la îmbrăţişare.
Ajungem la foişor, iar ceilalţi când ne văd, vin în fugă spre noi şi ne strâng în braţe.
— Aţi înnebunit?! Ne-am făcut atâtea grji. Unde aţi fost? ne întreabă Bella, văzând-o foarte îngrijorată.
— Am fost doar să ne plimbăm. le spune Angello.
— Da, aşa este. Voi eraţi pe nu ştiu unde şi m-aţi lăsat singură. Mă plictiseam şi am plecat să ne plimbăm.
Ceilalţi îşi cer scuze pentru că nu m-au băgat în seamă, chiar dacă nu era cazul şi începem să ne strângem lucrurile pentru a pleca. Eu îi înapoiez geaca lui Angello, mulţumindu-i încă o dată şi mi-o iau pe a mea. Ne urcăm cu toţii pe motoare şi ne întoarcem acasă, obosiţi. Luciano şi Antonio le-au condus pe Casey şi Jenn acasă, după care s-au retras în camerele lor, iar noi patru am mai rămas să ne uităm la un film de acţiune. După film, îmi fac un ceai fierbinte şi mă întorc la mine în cameră, căzând într-un somn adânc.