Merliah
Doamne, încă nu îmi vine să cred că au trecut șase ani.
-Neața, iubito, spune sărutându-mă pe obraz.
-Bună, dragule.
Pongo sare și el în pat și se așează la picioarele noastre.
Mă sprijin pe un braț și îl privesc pe Damian, iar el zâmbește.
-Ce e?
-Iubesc felul în care te uiți la mine.
-Da?
-Mhî. Și știi ce mai iubesc să fac?
-Ce?
Se apleacă încet și mă sărută pe buze.
-Ar trebui să mergem la masă, șoptesc.
-Într-o clipă, spune sărutându-mă din nou și se ridică încet, trăgându-mă după el până stăm în șezut.
-M-ai ajutat mereu când aveam nevoie. Te porți frumos cu mine. Ai fost cu mine. Asta faci tu. Ești cu mine și te iubesc. O, Doamne...
-Ce? am șoptit uitându-mă în ochii lui.
-Te iubesc, șoptește și el.
-Știu.
-Am acceptat pe deplin că te iubesc cu fiecare părticică din mine. Dacă nu eram vrăjit, atunci când ne-am căsătorit, și te ceream așa cum trebuie, ce ai fi zis?
-Hmm.
Râde și mă privește în ochi.
-Să vedem, spune. Știu că suntem deja căsătoriți, dar...
-Hm?
-Vrei să te căsătorești cu mine? întreabă zâmbind cuceritor.
-Da. Din toată inima, da.
Vârfurile degetelor lui Damian mi-au apăsat obrajii.
Gura lui a acoperit-o pe a mea și nu era nimic calm sau blând în acel sărut. Buzele și dinții ni s-au strivit unii de alții, iar limba lui și-a făcut loc înăuntru. A înclinat capul, răsfirându-și degetele și devorându-mă. Sărutul era dur, intens și senzual, copleșitor de puternic.
Și-a lăsat mâinile să alunece în jos, prinzându-mă de șolduri. M-a ridicat, așezându-mă în poală, cu fața la el și picioarele de o parte și de alta.
Buzele i s-au lipit de ale mele înăbușindu-mi un suspin. Mâinile i-au alunecat în jos, pe coapsele mele, apoi în sus, sub tivul tricoului, mângâindu-mi coastele. Buzele lui și-au croit drum pe gât, pe umăr, apoi în sus, pe clavicula.
Mușchii îi pulsau și se întindeau cu fiecare mișcare. Pectoralii lui complet formați și umerii lați emanau căldură. Băiatul era definit la fel ca întotdeauna. Cele șase pătrățele erau foarte bine conturate.
Mi-am înnodat degetele în părul lui moale.
-Ești al naibii de frumoasă.
Zâmbesc și îl privesc în ochi.
-Ah, inima, spune ducându-și mâna în zona respectivă. Mă omori cu gropițele astea ale tale.
Râd și mă dau jos din poala lui. Mă prinde repede de talie și mă trage spre el.
-Nu, nu. Unde crezi că te duci?
-La masă. Dacă nu cobori din pat, o să mănânc fără tine.
-Așa? Mă lași să mănânc singur?
Îi dă drumul taliei și se bagă înapoi în pat, trăgând păturica subțire peste el.
-Damian...
-Șhht, dorm.
Îmi dau ochii peste cap și trag de păturică.
-Mișcă-ți fundul, băiete!
-Nu! spune trăgând de ea și învelindu-se mai bine.
Îl prind de subsori și trag de el până jumătate din corp trece de marginea patului.
-Dă-te jos!
-NUUU!
Îl trag până când cade din pat și fundul îi atinge podeaua.
-Dă-mi drumul!
-Ești sigur că asta vrei?
-Da!
-Bine, spun și îi dau drumul dintr-odată, lăsându-l să cadă pe podea.
-Au!
-Tu ai zis să fac asta!
-Nu puteai să mă așezi încet?
-Pretențiosule!
Ies pe ușă și cobor în bucătărie.
-Mami! strigă Jase și îmi înconjoară picioarele cu brațele.
-Bună, dragule, spun și îl ridic în brațe. Ai mâncat?
-Da, mami. Buni a făcut omletă.
-Da?
-DA! A fost bunăă!
Damian intră și el cu câinele nostru.
-Pongo! Strigă micuțul zbătându-se să se elibereze.
Zâmbesc, îl sărut pe obraz și îl așez pe parchet.
În clipa în care tălpile lui goale ating podeaua, fuge și îmbrățișează câinele.
Râd și mă așez la masă.
-Seamănă din ce în ce mai mult cu tine pe zi ce trece, spune fratele meu.
Îl privesc pe deasupra paharului.
-Nu seamănă doar cu mine.
-Să vedem, spune Nicholas și enumeră pe degete. Părul, ochii, gropițele, frumusețea...
-Inteligența, adaugă Damian luând o gură din omletă.
Îi dau un cot și el râde.
-De la mine o să capete șarmul, spune făcându-mi cu ochiul.
Frate-meu se îneacă cu sucul când îl aude.
-Scuzați-mă, nu m-am putut abține.
-Ce faci după? Ești ocupată? mă întreabă Damian.
-Nu.
-Ce zici dacă ieșim la o plimbare prin Pădurea Fermecată?
Nu îi răspund, iar el mă privește insistent și zâmbește.
-Știu că nu mă poți refuza.
Ridic o sprânceană fără să mă uit la el.
-Nu?
-Noup.
-Stai tu cu Jase? îl întreb pe Nicholas.
-Normal, surioară.
După ce mâncăm, ne schimbăm și aștept în grădină până vine și Damian.
Mă așez pe iarbă și privesc florile.