Deschid ochii și observ că lumea de apoi nu este deloc diferită de cea pe care tocmai am părăsit-o, ba chiar cred că mă aflu în locul în care mi-am simțit pentru ultima oară inima bubuindu-mi în urechi și sângele zvâcnindu-mi în vene.
O adiere de vânt mă trezește la realitate și spre dezamăgirea mea inspir adânc, mirosul de fum invadându-mi plămânii. Îmi ridic capul de pe pământul rece și văd focul care arde înăbușit.
Ce mama mă-sii s-a întâmplat ?
Și atunci mă lovește din plin. Mă doare îngrozitor gâtul, încep să tușesc haotic, grotesc, e îngrozitor. Mă ridic în șezut și mă uit în jur: luna încă e pe cer chiar dacă lumina palidă de la orizont trădează apropierea zilei, Sila e la locul lui, liniștit, slavă Domnului, totul e în regula.
Ba nu, nu este.
Mă cuprinde panica și mă ridic buimăcită sperând să-l găsesc pe cel ce-i purtam de grijă. Gânduri și scenarii cumplite luând amploare în mintea mea.
Tiberius a plănuit totul, m-a atacat și l-a ucis pe omul ăsta nevinovat.
Tiberius.
Strâng totul în viteză și încalec pe Sila, neștiind exact ce vreau să fac, e un impuls puternic ce îmi spune să plec de aici.
Și îl văd..e chiar aici, poftim? E sprijinit de copacul de care l-am legat pe Sila, uitându-se spre mine cu o expresie neutră ce abia i se vede în lumina palidă a dimineții.
Ce. Mama. Mă-sii. Se. Întâmpla?
Nici nu știu cum ar trebui să reactionez, un amalgam de emoții mă cuprinde, mi-e frică dar sunt ușurată. Doar stau și mă holbez la persoana din fața mea. Nici nu descalec dar nici nu plec.
Oare să mă fi strâns el de gât în halul asta? De ce ar...
Vocea lui rupe tăcerea, un ton gros, masculin, puternic.
- N-am nimic să-ți dau.
Să-mi dea ce?
Nu știu sigur ce ar trebui să fac. Încă sunt în șa complet bulversată. O mie și una de întrebări trecându-mi prin minte cu viteza luminii. Ce e cu omul ăsta? De ce naiba să-mi dea ceva? De ce..
- De ce nu ai dus la capăt ceea ce ai început?
Vreau să par sigură pe mine dar cuvintele mi-au ieșit mai mult ca o șoaptă.
- N-am nimic să-ți dau femeia lui Dumnezeu!
Ce e în neregulă cu omul ăsta? Alo, te-am salvat.
- Despre ce tot vorbești? De ce naiba nu m-ai omorât dacă asta ți-a fost intenția?!
Se uită în gol o eternitate sau câteva secunde, nu prea-mi dau seama cum trece timpul, fremăt de nervi, curiozitate și frică.
Se ridică, văd că depune un efort imens ca să se poată ține pe picioare și se apropie de mine și Sila. Când ajunge la un pas de piciorul meu mă trage de pe cal și mă trântește la pământ pentru a doua oară. Îi simt strânsoarea degetelor în jurul gâtului, doare, dar nu fac nimic, doar îl privesc. Pare mort pe interior, e plin de întuneric, e moartea în sine.
Din totdeauna am avut o viziune diferită asupra morții, acum ceva timp îmi era frică de ea, eram complet îngrozită, nici nu puteam să pronunț cuvântul sau să ascult altă lume pronunțându-l, aduce o briză rece, de gheață în suflet. Acum, însă, o venerez, e Zeitatea ce scapă ființele din inchisoarea asta odioasă și plină de suferință.
Ce e moartea? Ce înseamnă de fapt? E un dar sau o pedeapsă?
Presupun că voi afla curând toate răspunsurile, în sfârșit voi părăsi planeta asta bolnavă datorită acestui om pe care l-am pedepsit salvându-l
Dar...
Eu nu am niciodată noroc...
Și s-a oprit din nou.
Tușesc din toți plămânii după aer, după viață. Încă stă deasupra mea, inspirând profund, mâinile-s pe lângă corp, pare stingherit dar nu e nervos sau speriat din cauză a ce a făcut. Psihopat.
Se retrage și se uită în zare. Acum pare speriat. Mă uit și eu, iar în fața ochilor, odată cu răsăritul, apar ei.
