Când lupul își pierde blana -În curs de editare-

Capitolul 7.

-Cum dacă nu mai ai altele? Pe astea le-ai purtat toată viața ta?

-Emi...adică...nu pot avea altele pentru că sunt foarte săracă.

-Nu-i nimic. Îți voi da eu câteva, zice trăgându-mă de mână după el spre casă.

Când am intrat înăuntru am rămas fără cuvinte. Era mult mai impresionant decât acasa la Emily. Erau atâtea camere, iar acele valuri ciudate numite "scări" nu erau așa evidente.

-Așteaptă aici, a spus Cristoph după care a intrat repede într-una din acele încăperi.

-Bine. Dar te întorci, nu? Adică, încep eu să vorbesc fără să realizez că începeam să mă deplasez spre intrarea în cameră, dacă nu te-ai întoarce atunci nu știu cum aș putea să...

M-am oprit speriată văzând pereții. Erau plini cu afișe cu lupi și niște creaturi ciudate care semănau cu ei. Probabil ăia erau 'vârcolacii'. Se pare ca era interesat de lucrurile de genul. Mă simțeam ca și cum aș fi fost păcălită și prinsă într-o cușcă. Dar mi-am revenit repede dându-mi seama că el nu avea de unde să știe despre mine.

-Uite, Julie. Ce spui de astea? mă trezește Cristoph la realitate arătându-mi niște haine.

-Sunt drăguțe. Unde să mă schimb?

-Aici. Eu voi ieși afară. Să îmi spui când ești gata.

-Ok.

Mi-am luat hainele noi pe mine imediat ce a închis Cristoph ușa după el. Nu știam dacă să mă uit sau nu la acele poze de pe pereți. Eram și eu într-una. Doar că în corpul de lup. Mă speriau. Nu știu cum să explic sentimentul. E ca și cum intrii într-o cameră în care sunt imagini cu tine pe pereți, dar nimeni nu știe că tu ești în acele poze. Doar tu ști...

Am ieșit cautându-l pe Cristoph. Parcă se evaporase. Nu era nicăieri.

-Buu, strigă cineva atingându-mă pe spate.

M-am întors din instinct și am mârâit. Era el. Făcuse doar o glumă proastă.

-Ai...Ai mârâit? întreabă el.

-Da...e o chestie foarte normală. Noi o facem ca să ne apărăm.

-Cum ai reușit sa mârâi ca un animal? Care noi?

Pe moment vroiam să îi spun că e un lucru obișnuit deoarece sunt un lup, dar mi-am adus aminte că totul trebuia să fie un secret așa că am încercat să mint.

-Eu și mama mereu facem asta când ne speriem. E un fel de boală din naștere.

Cristoph mă privi încruntat pentru câteva secunde, după care a dat din cap ca și când se plictisise de subiectul ăsta.

-Ok... hai să ne grăbim. Vom întârzia la școală.

Am ieșit din acea casă imensă urmându-l fără să îl scap din ochi. Drumul era așa lung. Mă dureau picioarele și vroiam o pauză. Dar nu vroiam să îi dau lui Cristoph de bănuit așa că am îndurat. După ceva timp am ajuns în fața unei clădiri galbene și urâte a cărei curte era plină de oameni.

-Asta e școala? întreb eu nelămurită.

-Da...asta e. Și tu ești nouă? continuă el.

-Da...de ce?

-Măcar nu sunt singurul, spuse schițând un mic zâmbet. Cred că trebuie să mergem la director mai întâi.

-La director? Cine e ăla?

Cristoph a început să râdă încât a atras atenția mai multor adolescenți din curte.

-Ce faceți voi aici? V-ați pierdut cumva? spune unul din ei.

-Ce dezorientați sunt, râde altul.

Mă uitam în stânga și în dreapta fără să știu ce să fac. Eram foarte speriată. Cristoph m-a luat de mână trăgându-mă după el.

-Julie! strigă cineva în spatele nostru. Julie, așteaptă-mă.

Era Emily. Toți s-au dat la o parte făcându-i loc spre mine.

-Parcă trebuia să ne întâlnim. Ai uitat? continuă ea.

-O cunoști? întreabă unul din mulțime.

-Normal. E o prietenă foarte bună. Hai, Julie. Să mergem.

Am plecat în grabă lăsându-l pe Cristoph acolo singur. Nu cred că era o alegere bună, dar vroiam să scap de îmbulzeala aia. Nu mă simțeam bine prin preajma atâtor oameni. Poate că pana la urmă nu e așa de ușor să te integrezi pe cât am crezut.

*
*
*
*
*
*
Hei lumeee...ce faceți? :*
Vrea cineva dedicație? :)