Când lupul își pierde blana -În curs de editare-

Capitolul 5.

Respiram greu ca și cum ceva rău urma să se întâmple. Mi-era teamă. Nu știam dacă am făcut ceea ce trebuia sau dacă tocmai făcusem cea mai mare greșeală din viața mea. Vedeam cum Emily începea să se apropie de mine. Eram confuză. Acum 5 minute era speriată când i-am spus că nu sunt om, iar acum venea spre mine cu pași mărunți, gura ei schițând un mic zâmbet.

Nu a durat mult și aceasta se afla chiar în fața mea.

-Ce tare! Nu pot să cred! spune luându-mă în brațe. Ești un lup? Cum se poate așa ceva?

Mă uitam la ea ca la o bombă. Nu înțelegeam cum a reușit să accepte ideea așa repede. Cum de nu a fugit? Eram așa de uimită că nu puteam vorbi. Doar stăteam și o priveam.

-Acum îi pot dovedi tatei că am avut dreptate, continuă ea.

-Stai, ce?

-Mă vei ajuta, nu-i așa?

-Cu ce să te ajut?

-Vreau să îi arăt tatălui meu că există astfel de creaturi.

-Ce scop are să faci asta?

-Acum ceva timp am găsit un corp în pădure. Era al unei femei. Tatăl meu, fiind ofițer, l-a examinat și a observat că moartea fusese cauzată de un glonț. Cu toate că toți erau ocupați cu descoperirea ucigașului, eu nu puteam uita faptul că în acea noapte, sărise un lup din tufiș. Prima dată m-am gândit că era doar o coincidență, dar după am realizat că era o anumită legătură între acea femeie moartă și lup. M-am gândit că poate acel lup era defapt un om...un vârcolac.

-Vârcolac? Ce e asta? am întrebat curioasă.

-Nu știi ce înseamnă? Adică nu ești unul?

-Nu știu încă toate cuvintele oamenilor.

-Tu nu ești un om care a devenit lup?

-Nu. De ce aș face asta? Nu există așa ceva.

-Atunci....Ești un lup care a devenit om?

-Da.

-Nu are logică.

-Ar trebui să aibă?

-Da, presupun că da. Adică....nu știu cum funcționează lucrurile de genul.

-Vreau să te rog să nu mai spui nimănui. Nu vreau să afle și altcineva.

-Dar mie de ce mi-ai zis?

-Pentru că trebuia să spun cuiva. Mă simt singură, spun eu...lichidul acela ciudat apărând din nou pe obrazul meu.

-Nu ai părinți? Stai...ce s-a întâmplat cu mama ta? Ai spus ceva de ea.

-Da...Ea a...murit.

Emily a rămas încremenită. Nu cred că știa cum să reacționeze.

-Îmi pare rău. Nu am știut, spune ea după o mica pauză.

-Nu are de ce să îți pară rău. Mie îmi pare rău că te-am speriat în seara aceea. Nu ar fi trebuit să mă comport așa.

-Ce seară? spune ea repede.

Nu am apucat să îi explic despre ce vorbeam, că își dăduse deja seama. Și, din nou, Emily își reluă rolul de fată speriată.

-Tu erai acea fiară? Tu ai vrut să mă omori? spune ea șoptit.

-Nu am vrut să te omor, doar că te apropiai de mama. Tu ce ai fi făcut în locul meu?

-Acea femeie era mama ta?