Când lupul își pierde blana -În curs de editare-

Capitolul 3.

M-am trezit simțind cum tot corpul meu degera. Eram om. Totul se terminase. Trebuia să mă acomodez așa acum, să trăiesc printre ei și aveam nevoie rapidă de haine.

------------------------------------

CE SE ÎNTÂMPLA ÎNTRE TIMP:

-Haide Cristoph, coboară din mașină. Am ajuns, spuse mama acestuia.

Cristoph coborî, dar nu își ridică privirea din telefon.

-Uite Cristoph, știu că nu îți place ideea că ne-am mutat, dar...

-Dar ce? se răsti băiatul. M-ai întrebat vreodată dacă vreau să mă mut așa de pe o zi pe alta? Știi măcar cât de greu e să te integrezi într-o școală nouă?

-O să îți găsești prieteni, crede-mă.

-Nu te cred! Acum lasa-mă în pace.

Spunând asta băiatul își îndreptă privirea din nou spre telefon și își ignoră mama care se chinuia cu bagajele.

-Poți mergi în casa dacă tot nu ai de gând să mă ajuți, spuse mama acestuia întrerupând liniștea.

-Mhm...

Cristoph urcă scările, intră în casă și începu să o inspecteze. Dintre toate locurile, cea mai interesantă parte era curtea din spate care ducea spre pădure.

------------------------------------

Julie's POV...

Căutam drumul spre oraș când dintr-o dată atenția mi-a fost captată de un băiat care stătea și se uita spre pădure. M-am gândit că el, fiind om, poate știe unde e locul în care aceștia se întâlnesc sau ceva de genul. Adică trebuia să mă integrez deci trebuia să îmi fac prieteni.

-Hei, omule! spun eu nerăbdătoare.

-Eu? întreabă confuz băiatul.

-Da, tu! Mai vezi vreun alt om pe aici?

-Nu ți se pare cam ciudat să strigi pe cineva "omule"? Și pune ceva pe tine.

-Haine? întreb eu.

-Orice...Defapt așteaptă puțin. Mă întorc imediat.

Nu îi înțeleg. De ce la ei trebuie să existe atâtea reguli? De ce e totul așa complicat când ești om? Așteptam deja de vreo 5 minute și începeam să îngheț de-a dreptul.

-Uite, îmbracă asta. spuse el întinzându-mi o haină ciudată.

-Mersi.

Băiatul se uită câteva secunde în ochii mei făcându-mă să mă simt ciudat. Dar apoi continuă să râdă de mine.

-Tu de unde vii? Din sălbăticie? Ce gluma proastă mai e și asta? Sunt cumva la camera ascunsă? continuă sarcastic.

-O camera se poate ascunde? Dar cum? Adică e atât de mare și are pereții ăia și...

-Oprește-te! Nu mai încerca să fii amuzantă pentru că nu îți iese, mă întrerupe el.

-Eu nu...

-Tu nu, ce?

-Nu credeam că va fi așa greu. Vroiam doar să mă integrez.

Simțeam cum un lichid ciudat și cald îmi curgea din ochi. Poate deja am luat o boală. Și acum ce fac pentru a scăpa de ea?

-Hei...nu vroiam să te fac să plângi, zise băiatul punându-mi mâna pe umăr.

-Să plâng? Ce mai e și asta?

-Nu știi ce înseamnă să plângi? spuse acesta confuz.

-Nu. Mă înveți?

-Ești sigură că nu îți bați joc de mine?

-Adică?

Câți termeni complicați au ei. Nu degeaba se pot face savanți.

-Pff...deci: a plange e un mod de a te descărca de durerea pe care o simți sau de a arăta celorlalți că ai nevoie de ajutor.

-Dar voi nu urlați ca să vă descărcați? întreb eu.

-De ce să urlăm? Nu suntem animale.

Deja mă plictisisem de conversația asta așa că m-am gândit să revin la întrebarea pe care vroiam să o pun la început.

-Știi cumva unde e orașul? Sau locul unde mă pot integra printre ceilalți?

-Te referi la școală?

-Școală? Ce cuvânt ciudat.

-Nu-mi spune că nu ai mai auzit de asta până acum?

-Eu... de ce pui atâtea întrebări? Cu ce te ajuta dacă știi?

-Ai dreptate, nu îmi pasă, spuse el începând să se uite în cutiuța aceea cu lumină.

-Unde e școala? Mă poți conduce până acolo? Vreau să mă integrez.

-Acum? întreabă el uimit.

-Da. Este vreo problemă?

Acesta a râs la început, dar după aceea mi-a răspuns la întrebare.

- Școala se deschide abia mâine.

-Aaa...da, normal. Am uitat, spun eu încercând să par convingatoare.

-Apropo, eu sunt Cristoph.

-Cristoph? Stai! Tu nu ești om? Ești Cristoph? întreb eu complet zăpăcită.

Am fost surprinsă de faptul că băiatul nu se mai putea opri din râs în timp ce eu eram foarte serioasă.

-Cristoph nu e o rasă. Este numele meu, zice acesta încă râzând.

-Aaa...Eu mă numesc Julie, spun chicotind.

-Julie, vin mâine să te iau și să mergem la școală? Sunt nou pe aici și mă gândeam ca ar fii o idee bună dacă am merge împreună.

-Da, sigur. Dar ne întâlnim aici.

-Aici? În curtea mea din spate?

-Da, spun eu hotărâtă, e vreo problemă?

-Nu. E doar puțin ciudat.

-Mulțumesc.

Am plecat fără să mai spun ceva. Era deja prea ciudat. De-abia dacă înțelegeam ce vorbea. Până la urmă cred că va trebui să am încredere în el. Poate îmi va fi prieten. M-am dus în vizuina mea și m-am așezat comod așteptând ca timpul să treacă.