Când lupul își pierde blana -În curs de editare-

Capitolul 4.

Stăteam nemișcată privind stelele. Erau așa frumoase și de îndepărtate. Îmi aduceau aminte de nopțile în care mergeam cu mama la vânat. Mi-era dor de ea. Mă simțeam ca o străină de când a murit.

Brusc mi-am adus aminte de vorbele ei: "Au fost aici. Oamenii cu puști." (De ce ar face asta niște oameni? De ce ne-ar omorî? Noi nu le facem nimic. Înțeleg faptul că nu suntem ca ei, dar asta nu e o scuză. Cum ar fi dacă eu aș omorî membrii unei familii?)

Toate aceste gânduri mă făceau să cred că oamenii sunt mai răi decât par. Vroiam să mă răzbun. Să îi fac pe cei care au omorât-o pe mama să se simtă oribil. Să simtă durerea pe care o simt eu acum. Așa că am decis să încerc să mă comport ca un om normal și să aflu cine sunt acei oameni cu puști.

Timpul trecea foarte încet ceea ce m-a determinat sa plec să mă plimb. Aveam nevoie să mă descarc și să uit ce s-a întâmplat măcar pentru un moment.

Mergeam încet prin pădure pe o așa-zisă potecă uitându-mă la picioarele mele goale care la fiecare pas se afundau în noroi. Încă mi-era frig și nu știam cum să fac rost de mai multe haine. De-odată mi s-a părut că văd pe cineva urmărindu-mă dintr-un tufiș. M-am apropiat pentru a vedea mai bine, iar acel cineva sau ceva s-a îndepărtat ca și cum s-ar fi speriat. În secunda următoare s-a auzit un sunet oribil. O bubuitură. Ca și cum cineva ar fi folosit o.....pușcă.

Realizând asta m-am îndreptat spre tufiș cât de repede am putut fără a face zgomot. Atunci mi-am dat seama că erau aici. Acei oameni erau aici. Mă temeam să nu fiu observată deoarece eram destul de aproape de ei când dintr-o dată cineva m-a atins pe umăr. (Acum e acum. Ce să fac?) M-am întors și am început să strig închizând ochii:

-Nu mă omorî, te rog! Doar lasă-mă să plec. Promit că nu spun nimănui. Nu am văzut nimic.

-Hei, calmează-te! Nu îți fac nimic, se auzi vocea unei fete.

Mi-am deschis ochii și am văzut că în fața mea se afla o fată cam de vârsta mea, cred. Era .... aceeași pe care o văzusem când a murit mama.

-Sunt Emily, continuă ea întinzându-şi mâna spre mine.

-Ce ai pățit? spun eu începând să îi cercetez mâna.

-Nimic, spune încruntându-se.

-Atunci de ce mi-ai întins mâna? Vrei să ti-o miros?

-Îîîuu....nu, nu vreau. Ești cumva nebună? spune și își trage mâna încet.

-Adică?

-Adică ești măcar normală?

-Da...sunt un om normal. De ce?

-Ce om normal nu știe să facă cunoștință cu alții?

-Cum adică să facă cunoștință?

-Las-o baltă.

-Ce baltă? Pe aici nu sunt bălți. E noroi peste tot.

Emily a stat puțin pe gânduri, după care a continuat să vorbească.

-De ce te-ai speriat așa? Ce credeai ca îți fac?

Atunci mi-am adus aminte de acei oameni cu puști. Dar când m-am întors să îi privesc din nou prin tufiș...nu mai erau. Tot ce se vedea era un fel de umbră pe jos.

-Deci? Ai de gând să îmi răspunzi? continuă Emily.

-Erau aici...oamenii răi....au fost aici.

-Oamenii răi? Te simți bine?

-Da, dar trebuie să verific ceva.

M-am întors din nou spre locul unde fuseseră oamenii aceia și m-am apropiat ușor, Emily urmându-mă. Începeam să disting mai bine formele. Atunci am văzut corpul unei femei întins pe jos.