Când lupul își pierde blana -În curs de editare-

Capitolul 7.

Era deja dimineață când am deschis ochii. Vântul își făcea apariția scuturând crengile copacilor de frunze. M-am ridicat încercând să prind una și am realizat că Emily avuse dreptate. Mă avertizase... *"Cum spui tu, dar dacă vei apărea la școală plină de noroi să nu te miri dacă ceilalți vor râde de tine."*

Eram plina de murdărie. Eram ca o fată neîngrijită și habar nu aveam ce să fac. Papucii pe care mi-i dăduse ea nu îi găseam nicăieri. Mă simțeam complet confuză și fără experiență.

M-am oprit pentru o secundă aducându-mi aminte de o veche conversație cu mama.

-Flashback-

-Uite-te la ei, spune mama, cu hainele alea oribile și papucii ăia care cauzează dureri.

-De unde știi? Ai purtat vreodată? întreb eu.

-O dată.

-Când?

-Când l-am cunoscut pe tatăl tău, răspunde ea sec. Ține minte, Julie, oamenii nu așteaptă. Sunt foarte nerăbdători...

-End of flashback-

Dar ei de ce vor să fie așteptați? Hmm. O doamne...trebuia să merg la școală.

Am început să fug spre casa lui Cristoph spunându-mi în gând fără oprire "Oamenii nu așteaptă...oamenii nu așteaptă...oamenii nu așteaptă". La fiecare pas căpătam câte o zgârietură pe picioare ceea ce mă făcea să îmi ies din minți.

Când în sfârșit ajunsesem în curtea din spate a casei, am alunecat scufundându-mă în noroi. De ce dintr-o dată era noroi peste tot? Sau poate nu îl observasem eu. Eram undeva într-o încăpere întunecată. Nu vedeam nimic. Nu după mult timp am auzit pe cineva strigându-mă.

- Da, spun eu temătoare.

" Julie...Julie, mă auzi?"

-Da, te aud. Unde sunt?

"Julie...spune ceva. Te rog."

-Am zic că te aud. Cred că tu ești cel care nu aude. Te-am întrebat unde sunt. Ai de gând să răspunzi?

"Julie...revino-ți!"

- Mă enervezi deja. Te prefaci că nu mă auzi. Nu vrei sa răspunzi? BINE!

M-am simțit zguduită de cineva, după care acea încăpere a început să se lumineze. Eram de fapt în pădure, iar Cristoph mă ținea în brațe.

-O doamne. Credeam că ai pățit ceva, spune îmbrățișându-mă.

-Ce să pățesc?

-Glumești cumva? Tocmai ai fost inconștientă pentru câteva secunde.

-Inconștientă? spun eu neînțelegând ce înseamnă.

-Da...inconștientă.

Liniște iarăși... Parcă l-ar fi durut gura dacă ar mai fi zis ceva. Tot ce făcea era să se uite la mine. Nu era prima data când mă făcea să mă simt ciudat. Nu eram obișnuită că cineva să se uite la mine așa de aproape. Începea să se apropie de mine, ceea ce mă făcea să mă simt și mai prost.

-Ăăă...nu trebuia să mergem la școală? spun eu când fața lui ajunsese la câțiva centimetri de a mea.

-Da...trebuia. Dar înainte haide să te schimbi. Ești plina de noroi.

-Cum să mă schimb?

-Să îmbraci alte haine.

-Dar nu mai am altele. Sunt singurele pe care le-am primit.