Jurnalul unei alchimiste

Capitolul 5.

-Salut.. am răspuns

-Eu sunt Evelyn!  a zis entuziasmată

-Eu sunt Aga...Alaska. am zis.

Era cât pe ce să-i spun străinei acesteia numele spiritului meu! Cred că m-am forțat atât de tare să mă obișnuiesc cu ideea că mă cheamă Agapia, încât nu mi-am putut scoate conceptul din cap.

-Tu ești noua mea colegă de cameră? a întrebat

-Da... Așa cred. am răspuns cu privirea țintuită asupra pantofilor. 

Pentru un minut, niciuna din noi n-a zis nimic, până când, într-un final, am ridicat privirea din pământ ca să întâlnesc doi ochi dureros de albaștri. Nu se potriveau deloc cu restul feței. Avea trăsături copilărești; pomeți proeminenți, buze subțiri și deschise la culoare. Însă ochii aceia păreau ciopliți din gheață și puși pe fața fetei care-mi purta numele. Am privit-o fără să clipesc, timp de câteva secunde, până când și-a mutat privirea în altă parte. Atunci am început să-i studiez hainele. Purta o fustă le balerină, neagră, peste niște colanți zdrențuiți, bocanci cu platforme și catarame, un tricou alb și o geacă de blugi, Părea mult prea matură pentru vârsta ei.

-Vrei să-ți arăt camera ta? a zis, întrerupându-mi gândurile.

-Poftim? am întrebat, dezorientată

-Am zis, vrei să-ți arăt camera ta?Diana a plecat în oraș, dar și-a ales deja camera.

-Da, sigur...

Evelyn m-a condus până la camera din capătul holului. Acolo, mi-a deschis larg ușa și am dat ochii cu o cameră luminoasă. În colț era un pat de o persoană cu o cuvertură cu motive florale deasupra. Sub geam, era un birou pe care ședea o lampă și un suport gol de creioane. Pe peretele opus patului, era o bibliotecă mare. La picioarele patului era un dulap imens și niște sertare, iar, lângă ușă erau niște rafturi. Pereții erau albi.

Va urma să fac mici modificări pe aici.

-Mersi mult...Evelyn...am șoptit.

-N-ai pentru ce! Ascultă...În seara asta vin niște prieteni/colegi de-ai mei la o pizza, sper că nu te deranjează.

De fapt, mă deranja foarte tare. Nu aveam chef să am niște copii de clasa a noua în apartament, zbenguindu-se pe muzică proastă dată prea tare și mâncând pizza ieftină în încercarea eșuată de a părea adolescenți rebeli. Dar ce puteam face?

-E okay, sigur... Oricum trebuia să ies în seara asta...să iau o gură de aer. am răspuns atât de încet, încât m-am mirat că Evelyn m-a putut auzi.

-Bestial. Ei vor ajunge pe la șapte. a răspuns entuziasmată.

Nu am zis nimic, ci am zâmbit apatic și am condus-o la ieșire. 

M-am întins pe pat, și am scos telefonul din geantă. L-am deschis, și m-am uitat prin contacte.Primul nume era mama, iar apoi lista continua cu zeci de nume a unor oameni pe care nu-i cunosc. 

Am încercat să-mi memorez noul număr de telefon, iar după câteva secunde, eram gata.

Am închis ochii, însă am auzit o bătaie în ușă.

M-am dus să deschid, și am dat nas în nas cu Allen.

-Hei. a zis

-Hei. am răspuns.

-Pot intra? a întrebat, vizibil stânjenit

-Da, sigur. i-am răspuns, nu mai puțin rușinată

Allen a aruncat repede o privire prin cameră, a dat cu ochii de pat și s-a așezat pe el.

-Ascultă, Alaska, mama ta mi-a lăsat niște bani și a zis să mergem împreună în mall ca să-ți cumperi haine, pentru că a văzut că nu-ți plac astea vechi. Dacă nu vrei să mergi cu mine.... a început

- E okay, putem merge împreună . Acum? l-am întrerupt eu

-Da, sigur. a zis, cu chipul luminat

Mi-am luat geanta și am ieșit din cameră. Am luat un taxi și am ajuns la mall. Am intrat într-un magazin de unde mi-am cumpărat haine de 5000 de dolari. Nu am avut atâția bani în viața mea, dar noua mea mamă a insistat să-i cheltuiesc pe toți. 

Când ne-am întors în campus, Allen a intrat în apartamentul lui, invitându-mă să trec pe acolo oricând vreau.

Am uitat de ”petrecerea” lui Evelyn, așa că atunci când am învârtit cheia în ușă am fost primită de vreo 20 de adolescenți. Am fugit în camera mea, am lăsat plasele pe pat, am încuiat camera și am plecat, cu gândul să merg la Allen până se va termina nebunia asta. Adică, el oricum stă singur, nu?

Când am pus mâna pe clanță, un tip m-a întors cu fața spre el.

-Ce avem aici? a zis

-Dă-mi drumul. am ripostat, însă a continuat să mă strângă de încheieturile mâinilor.

-Ai grijă, suflet nemuritor. mi-a șoptit în ureche, uimindu-mă 

Am rămas cu gura căscată, însă el s-a prefăcut că nimic nu s-a întâmplat și m-a împins cu putere spre ușă. Am ieșit repede din apartament, fugind pe hol până la camera lui Allen.