Jurnalul unei alchimiste

Capitolul 4

În fața mea era un fel de creatură cu ochii roșii, o amestecătură de porc mistreț și câine și... nu știu... Eram gata să țip, dar am clipit, și creatura a dispărut din fața mea, iar în urma-i a rămas aceeași voce de femeie care zicea: ”nu te apropia de Emphitius”. 
Ce Dumnezeule era ăla un Emphitius? De ce nu trebuia să mă apropii de el? Trebuia să-l găsesc. Aveam nevoie de cartea de la Amalthea.
Adriana, care acum era...mama... a intrat în cameră și a zis:

-Vești bune, te putem externa mai repede! Haide, uite, ți-am adus niște haine, hai, îmbracă-te și să mergem.

Mi-a întins nişte haine care nu aveau nicio legătură cu mine, aşa că m-am simțit nevoită să îi cer altceva:

-Mamă...nu mai am şi altceva? Ceva de purtat, vreau să zic. Ceva mai puțin colorat, poate?

Adriana s-a uitat la mine cu o privire perplexă, și a spus:

-Serios? dau o fugă pe la mall, ce să-ți iau? 

-Niște blugi negri, şi tricouri la fel. Nu știu, ceva de genul ăsta, ce găsești mai ieftin. Mersi mult. am răspuns

-Mai ieftin? Wow, Alaska,mă întorc în 15 minute. a zis vizibil uimită

-Mulțumesc.

Adriana a ieșit din salon, iar eu am rămas singură. Mii de frânturi de amintiri traversau prin fața ochilor mei cu o viteză uluitoare. Am început să mă gândesc la cum am murit defapt. Adică, știam că fata asta, Alaska, a avut un accident de mașină, dar eu, Evelyn, cum am murit? 
Îmi aduc aminte că eram cu Robert. Robert era...Cel mai bun prieten al meu. Tocmai veneam de la.....of, fir-ar, gândește Evelyn, gândește! Veneam de la ziua Amandei! Amanda era verișoara lui Robert. Okay, deci, veneam de la ziua Amandei, și era cam 9 jumate. Eram pe bulevard, țin minte că treceam pe lângă pizzeria la care-mi plăcea mie să mănânc vinerea. 
Și? Asta nu prea mă ajută!
Gândește Evelyn! *ar trebui să mă obișnuiesc să mă gândesc la mine ca la Agapia, da, de acum îmi spun Agapia în sinea mea. *
Gândește Agapia!
Robert voia să-mi zică ceva, ceva foarte important...când... cineva a apărut în spatele lui. Părea că doar eu vedeam chestia aia. Robert a început să zică ceva, ce a început să zică....Of!... Gata știu! A zis: ”Evelyn, tu te afli în mare pericol....” și apoi niște panglici roșii l-au tras în întuneric, la fel ca pe Aidan. Iar eu am căzut, simțeam că mă prăbușesc  în gol, că nu mai pot respira, că nu mai pot vedea, eram în întuneric.
Și apoi camera de spital și...viață nouă.

Șirul gândurilor mi-a fost întrerupt de Adriana care a intrat în salon cu o pungă de plastic, neagră. 

-Uite, sper că e în regulă. a zis zâmbind

Mi-a întins punga, iar eu am deschis-o șovăielnic. Înăuntru, era o fustă de piele neagră, un maieu larg negru, o geacă de piele, niște bocanci negri până sub genunchi și niște ciorapi de plasă. 

-Sunt perfecte, mulțumesc așa de mult! am zis entuziasmată

-Wow, ce maniere!! Nu ai pentru ce, draga mea. a răspuns
M-am dus la baie și m-am schimbat, iar Adriana mi-a dat niște rimel și un ruj roșu. M-am uitat în oglindă, și tot nu-mi venea să cred ce văd. Alaska era, într-adevăr, de milioane de ori mai frumoasă decât eram eu, dar totuși..îmi lipsea părul meu brunet, și ochii mei albaștri...
Măcar, machiată arătam mai matură....

Când am ieșit din baie, pe patul din salon stătea Allen.

- Hei. a zis

- Salut. am răspuns cu privirea în pământ.

-Alaska... M-am gândit că poate putem merge mai devreme la liceu... Știi tu... Să vedem camerele... Dacă vrei?

-Sigur... Stai așa să-mi iau geanta.

M-am dus la baie și m-am uitat pentru ultima dată în oglindă ca să văd o față străină....

*

Eram în fața institutului în care urmă să fac din nou liceul... Un domn bătrân stătea în fața ușii de la intrare.

-Bună ziua, sunt directorul Charles. a zis când am ajuns în dreptul lui.

-Eu sunt Allen Brown, iar ea este Alaska Stewart. Suntem elevi în anul I. a zis Allen

-Bine ați venit! Ea este doamna  Montgomery, vă va conduce la camerele voastre. a zis "domnul Charles"

Eram așa de pierdută în propriile gânduri că nu am observat-o pe doamna cu părul roșcat care stătea în fața mea. Avea vreo 40 de ani, dar pe față nu avea niciun rid, și avea un zâmbet cald, primitor.

- Salut, copii! Îmi puteți spune doamna M.,  așa îmi spun toți elevii. Mă bucur să vă cunosc! Allen, Alaska, haideți la camerele voastre. a zis afișând un zâmbet larg

Am mers pe coridoare interminabile până când am ajuns în campus. Etajul I era pentru elevii de clasa a 12-a, iar etajul IV pentru clasa a 9-a.

Când am ajuns la ultimul etaj, Doamna M. s-a oprit mai întâi în fața apartamentului 402. Acolo urma să stea Allen.

-Văd că ai bagajele la tine, așa că dacă vrei, fă-te comod. Colegii tăi de cameră, vor ajunge abia săptămâna viitoare, așa că; primul sosit, primul servit. a zis doamna M.

-Mulțumesc, doamna M. Ne vedem mai târziu, Alaska a răspuns Allen

-Da... Sigur. i-am zis pierdută în gânduri

Am mai mers câteva secunde care au părut decenii până când am ajuns în fața apartamentului cu numărul 413. Când am văzut numărul, am simțit fiori pe șira spinării. 

-Casă dulce casă! Colegele tale de cameră s-au cazat deja. a zis Doamna M.

-Mulțumesc mult.. Mama îmi va aduce bagajele mai târziu. am șoptit.

Doamna M a zâmbit și a plecat. Eu am rămas în fața ușii. Am tras adânc aer în piept și am pus mâna pe clanță. Am deschis ușa, iar pe canapea stătea o fată cu părul mov.

-Salut! a zis când m-a văzut