Diacritice

Respus

Te ascultam aseară, cântai neîncetat,
Cu lacrimi calde-amare din izuri de trecut.
Te ustura retina de-atâta încleștare -
Cu rădăcini muiate în glasul tău pierdut;
Iar renegări gravide te-nfășurau in nimb.

Doar coarda-ți era vie...de deget fermecat
Tu îți cântai amarul, amar din dor venit
Ți-am ascultat amarul...apoi m-am amărât.
Fluent cântai iubirea ce ți-o trezești în timus
Pierdut te răsnumeai prin ce n-aveai de spus;
Din Animus în Anima apoi iarăși în Animus.

Eu îți spuneam iubirea, ce o simt pentru tine
Nu știi, sau poate știi. Dar ți-am simțit iubirea.
Ce iubire nespusă! De vrajitoare-aprinsă!
Am vrut să-ți plâng în palme, dar mult m-am abținut...
N-am vrut să îți creez un moment de nevrut.

Oh, tu, înger abanos cu ochi întorși la spate
Ce te ignori macabru spunând doar ce-ai de spus -
Tu nu-nțelegi ca anima se află-n animus?
De ce te amăgești cu proprii calde șoapte?
Te răzvrătești cântând cu note-accelerate,
Și spui că îți vrei Anima...dar cânți pe Animus.

De când te-am întâlnit m-ai răscolit, luptând!
Ce ironie cruntă și cum m-am amăgit...
De sufletul tău mic, și de-al tău corp uimit
Cum m-am îndrăgostit...
Tu cântându-ți amorul; lovit, încins și stins.

Acum te văd cu greu, doar amintiri frumoase.
Mă macină, mă rod și sunt...doar dureroase,
Dansând în focuri albe, cinci astre pe un cer :
Iubire. Fericire. Mister. Mister. Mister.

Și-ncep să îți cunosc și-al tău neconținut.
Observ. Privesc. Și-mi spun: "tu ești de fapt urât?"
Văd cum te irosești în cânturi replicate,
Hrănind atent pedeapsa ce ți-ai atribuit,
Din amoruri pierdute, cu ritmul învechit.

Acum te văd doar stins, de vieți anterioare
Cântând te suprapui pe scaunu-ți din fier,
Cântec de-abandonare vrând doar o confirmare -
Nu de la vechiul public ci doar din propriul creier.
Că-ți place drama moartă și-o cânți iar ca un greier.