De mult mă gândesc să nu mai plictisesc oamenii comentând la cărțile lor.
Dacă vrea cineva un review personalizat, aici se poate comanda, vreau să-mi exersez mâna.
Disclaimer:
E gratis și menit să încurajeze, însă nu garantez că am timp să fie to...
Prima parte am citit-o (oricum trebuie reluată și aia, că mi se încrețește mintea de fiecare dată în jurul subiectului). Și o să le citesc și pe restul, că de aia suntem pe Wattpad: cunoaștem lume, citim idei noi, mai mult sau mai puțin bine zise.
Marea mea problemă cu opera lui A_Little_Healer (general vorbind) e multitudinea de scopuri, planuri, infuzii de inspirație și tot felu' de concepte, majoritatea orientate spre pedeapsă și vină, ținute undeva în capsule de scene care foarte rar coboară pe pământ (prin natura subiectului și genului). Un spirit justițiar al narațiunii care împinge cumva ideea că dacă suferi ești mai meritous, o consolare a multor oameni răniți în viață, dar care mă deprimă. ADHD-ul meu suferă și el, la fel și nevoia mea de povești roz în care personajelor le merge bine nemeritat și se râde mult. I prefer merciful Gods, măcar în literatură. Aici e o diferență de viziune filosofică pe care oricum am discutat-o în privat.
Nici nu știu dacă să-i zic fantasy. De fiecare dată când reunești genuri ai problema că de fapt restrângi cerculețul de oameni interesați, nu-l lărgești. Asta a fost o altă impresie de-a mea, în context de căutat motive de DNR. Cartea oricum va primi review mai pe larg, că a cerut.
Însă însărcinarea mea începe de la volumul doi, adică de aici:
Să vedem primul motiv de DNR, pentru că eu am fost sinceră cu autoarea încă de la început: nu e genul de carte de mă apuc s-o citesc din proprie inițiativă, deci e DNR undeva. Îmi place să văd cum scriu alții, ce idei au, cum rezolvă "probleme literare" gen "Cum descriu dulapu' ăla?!", și-mi place pe Wattpad, de aia citesc și comentez fără probleme. Mă bucur să văd cărți scrise bine, chiar dacă nu-s ce-aș cumpăra eu. Și proaste, sincer, câteodată n-ai chef de literatură și vrei o mizerie. Asta e o carte bună, dar de ce n-ar fi pentru mine?
Am fost forțată să numesc un motiv principal...
*Drumroll*
Cred că ar fi alegerea literară de a prezenta dureri foarte omenești (emoții) într-un context supra-uman, care îi taie din tărie. Tărie care e apoi suplimentată de talent literar care din punctul meu de vedere se putea focusa și scălămbăi mai puțin dacă nu era necesar să compenseze istorie, geografie, filosofie, religie și gândurile tuturor personajelor din scenă -- but boy does the author have fun și nu te poți supăra.
La fantasy oricum ai problema că cititorul nu se conectează instant la personajele tale, și deci trebuie croșetat la worldbuilding (done well here) și, dacă ai mai multe personaje pe care le urmărești (pov-uri) e foarte dificil să ne pese de ei direct.
Pentru mine personal e foarte important să fie adusă filosofia în concret (plot cât mai aproape de viața reală, sentimente umane nu universale, ci unice, aplicate personajelor pe care le urmăresc, într-un context concret), pentru că am o viziune umanistă asupra vieții, centrată pe om în particular și nu pe rolul lui în lume. E important pentru mine să empatizez la nivel de Gheorghe. De aia prefer romance și genuri mai focusate. Îmi e greu să fabric emoție dacă nu are legături cu lumea pe care o știu -- decât poate doar la nivel de concept.
E o limitare a mea personală care mă oprește din a citi fantasy de frică să nu fiu superficială. E important să-l înțelegi pe Harry Potter, altfel cartea aia n-are niciun sens, chiar dacă magia e redată perfect și, literar vorbind, e o capodoperă.
Cumva admirația mea față de acest proiect ușor de respins -- prin gen, ambiții cosmice, încrengături de cuvinte; tupeu filosofic și artistic, aș zice -- a crescut pe măsură ce citeam, pentru că am realizat că de fapt reprezintă exact ceea ce-și propune autoarea.
Nu vrea să se conecteze la alții. La fel cum Moise ținea tăbliile și țipa la oameni de pe vârful muntelui, ea zice: "Pricepeți sau nu, eu v-am zis!"
Emoția e secundară justiției (sau o urmare a ei) și eu ca cititor de romance și degrabă respingător de predici, mă supăr. Consider că nu lipsește de tot (emoția), însă Ucenicul Morții are atâtea lucruri de zis încât e doar o latură din zece mii.
Pe scurt: I don't care about The Apocalypse și singurul mod în care o să mă faci să-mi pese e dacă urmăresc un omuleț pe care îl înțeleg (nu neapărat sunt de acord cu el, dar emoțiile să-mi fie familiare).
Singurul mod în care cartea asta ar obține nișa de un (1) cititor nou (eu!) ar fi să facă toate ideile alea filosofice să reiasă dintr-un plot contemporan, preferabil cu romance și final fericit.
Nu pare că-și propune.
*ca multe alte cărți fantasy de pe aici, e foarte editată și îngrijită, se vede cine știe că are probleme în atragerea cititorilor și a înțeles că trebuie să bage overtime.
¡Ay! Esta imagen no sigue nuestras pautas de contenido. Para continuar la publicación, intente quitarla o subir otra.
**fiecare insignă de acolo e meritată, în context RSA eu nu știu personal să fi citit una mai bună (nu le-am citit pe toate, însă).
