Milioane de gânduri.

2. 𝙲𝚞𝚖 𝚜𝚌𝚊𝚙 𝚍𝚎 𝚙𝚛𝚎𝚣𝚎𝚗ț𝚊 𝚝𝚊?

Mă opresc brusc și simt cum pâmântul îmi fuge de sub picioare.
Ultima dată când am fost la cros, am câștigat... experiență, deci nu câștig acest maraton, nu cu Damon!
Îl caut cu privirea, a dispărut într-o secundă. Simt cum un sentiment greu mă încearcă, pulsând prin vene fără încetare. Parcă mă urmărea. Sau, acum pare că mi-am desenat totul în adâncul minții.
Măresc pasul, tipic mie, mi-e frică?
Deschid ușa, intru, și îl văd pe tata în bucătărie. Urmează un scurt dialog care mai apoi se transformă într-un monolog în care îmi relatează experiența de a utiliza cuptorul fără a arde nimic. Îl felicit, dar privesc absentă, din nou.
Urc scările către camera mea și funcționez, cu greu, dar normal.
Sunt conștientă că urmează să îmi fac temele și să mă pregătesc pentru mâine, și chiar așa se întâmplă, nu doar azi. O săptămână întreagă se desfășoară la fel. Nu îl văd nici măcar în laboratoare, sau în pauze. Și trece atât de liniștit. Îmi place, nu și-a făcut loc în rutina mea.
~
Azi, abia am ajuns acasă. O zi plină de teste pentru care am pierdut nopți și mi-am frământat fiecare neuron.
Adorm greu, doar după ce decid să citesc câteva pagini pentru a-mi limpezi mintea. Aș citi mereu, cât am puterea să exist.
Mult mai târziu aceleași raze străpung draperia care îmi complică existența. Simt că nu am dormit, simt că vreau să rămân în pat. Dar asta simt zilnic, doar ca mai apoi să îmi amintesc că am nevoie de un viitor, studii, diplome și cursuri, de aceea trebuie să urmez anumite protocoale care nu mă ajută prea mult.

Mă trezesc și realizez că îmi tremură tot corpul, ce naiba mi se întâmplă?
Deschid geamul și las aerul să intre. E deja frig, dar respir sacadat, ca și cum ar trebui să învăț asta.
Nu îmi permit să rămân acasă, nu în condițiile în care risc să pierd bursa deja, nici mu știu ce rezultate urmează.
Dar nici nu am să mă plâng fără motive uriașe, căci am libertatea să văd viața cum vreau, și gândul ăsta mă încălzește mereu.
Îmi iau geaca și cobor scările în pas alergător, ceea ce reprezintă alt obicei "nesănătos" pe care l-am adoptat încă din copilărie.
Strada e pustie, nu știu dacă să văd această zi ca pe o nouă oportunitate sau doar ca pe o continuare a celei de ieri. Oare m-am uitat la ceas?
Chiar și așa, azi nu întârzii, nu obișnuiesc să îmi repet greșelile.
Dar, se pare că nu e nevoie să întârzii pentru a greși la infinit. De asta se ocupă Damon Clowh, chiar și când am avut impresia că a dispărut. Mă așteaptă în banca mea, așezat comod, trecându-și privirea prin cărțile mele. Pare puțin plictisit, și mă întreb dacă e somnoros sau citește ceva.
Nu vreau să îmi ies din fire, fiecare zi este rezultatul atitudinii mele. Îmi spun, respirând cu greu: "Azi nu mă cert cu nimeni". Problema cu mine e că realitatea își spune cuvântul tare și apăsat, iar vocea din capul meu devine o șoaptă aievea. Una spun și alta fac, numai eu?
Rămân totuși indiferentă, așa, pe moment, drămuindu-mi ultimul strop de răbdare. Îmi dreg glasul, astfel încât să sune clar, concis, fără inflexiuni.
- Cred că ai greșit banca, dar și clasa.
- Ești Thioteea Tempton?
Îmi încearcă răbdarea, iar eu simt că o să rămân în istoria liceului pentru cea mai frumoasă lovitură aplicată celui mai popular tip din liceu.
O să îi modific mutra aia perfectă. Acum mă gândesc la unghiul din care să lovesc.
- Deci ești Thioteea Tempton, sau ai nevoie de timp pentru a procesa informația?
- Cară-te.
- Nu obișnuiesc să păsuiesc oameni care nu își respectă cuvântul.
- Nu obișnuiesc să mă implic în jocuri care îmi ocupă timpul fără un scop.
- Ei bine, mai vedem.
Îmi ia geanta din mână și se îndreaptă către ieșire. O iau razna, cred că nervii mei o să se simtă ca acasă în mai puțin de 60 de secunde.
Rămân două secunde în lumea mea, încercând să îmi găsesc raționamentul. Au mai rămas încă 58 în care să decid viitorul, dar azi nimic din structura mea nu cooperează, deci iar iau decizii în impulsuri, pe moment.
Nu alerg după el, nu dau dovadă de imaturitate.
- Cum scap de prezența ta?
- Joci prea dur în teren minat.
- Filosofii peste filosofii, dar aș fi recunoscătoare dacă mi-ai înapoia geanta.
- Și eu aș fi, ei bine, recunoscător e mult spus, dacă ți-ai ține cuvântul.
Îi răspund cu un oftat intens. Cedez... și psihic, dar nu azi, nu acum.
- Sunt de acord, dar am anumite condiții.
Îmi strânge încheietura și mă încordez instinctiv sub atingerea lui.
E un mod de a confirma? De a accepta?
Cu certitudine e un om greu de înțeles, iar eu nu-mi bat capul cu teorii despre viață. Din nou, nu azi, nu acum.
Mă uit la el și inspir înainte să văd cum mă va strânge de gât după ce îmi expun condițiile.
Dar, dacă vă amintiți, sunt un exemplar perfect de a nu-mi însuși regulile după care se trăiește.
~
Ajung acasă cu un gol în stomac, e de la foame, sigur.
Din fericire găsesc ceva în frigider, sunt singură acasă, și nu știu dacă să lupt pentru a găti sau să mănanc ce am găsit pentru a mă apuca de teme.
Știți deja ce am ales, și ce teme, că tot ce mai vreau e să dorm.
Și tot în structura mea, e greșit să nu îți îndeplinești sarcinile, te macină gândul imediat următor. Îți imaginezi că idealul e să fii corect cu tine și să le iei pe rând. Iarăși, lirică de viață urmată de teorii și overthinking fără rost.
Cu toate acestea, prefer să trag draperiile acelea nenorocite, care îmi complică existența, și să dorm. Ce simplu.