Milioane de gânduri.

6. ℍ𝕒𝕚 𝕤ă 𝕡𝕣𝕚𝕧𝕚𝕞 𝕤𝕥𝕖𝕝𝕖𝕝𝕖

Altă zi, altă ordine în idei, în gândire, în gesturi și acțiuni. O zi în care el nu a dat niciun semn, și nu știu dacă să mă bucur sau să mă îngrijorez. O zi în care am ieșit cu prietena mea, fără a-i povesti vreo fărâmă din filmul care se desfășoară în plan secund cu Damon.
Am decis în schimb să ne bucurăm de vreme și să schițăm planuri de vacanță. Dar firește, am discutat și pe seama lui Clowth puțin, căci auzise din surse anonime că se mai strecoară în clasa mea.
~
E deja seară și eu iau masa cu ai mei. E plăcut să ne văd adunați, fiecare povestind despre săptămâna sa.
Parcă în paralel rulează un film despre dragostea ideală, în toate formele și manifestările existente. Un film care nu surprinde conflicte, țipete și farfurii sparte de gresie. Dar știți cum e, părțile bune și mai puțin bune, presupun că ele alcătuiesc un întreg.
~
Dimineața mă găsește în sfârșit energică. Sau o fi mult spus? Merit totuși o cafea.
Două ore de bio, una de chimie, și alte două cu un examen final. Atât a reușit cafeaua să mă țină trează. În detrimentul energiei, oboseala își face loc în fiecare celulă și îmi încetinește concentrarea. Caut pierdută și buimacă pixul în geantă și încerc să îmi gestionez cu atenție ultimul dram de energie care îmi stăruie în corp.
Trec 5-10 minute în care timpul pare insuficient pentru a mă ajuta să revin la o realitate dorită, așa că decid să aștept în liniște până se finalizează programul și să mă gândesc cu nerăbdare la momentul în care o să intru în cameră și o să cad în așternuturile calde, adormind aproape instant.
Însă, se pare că Universul încă nu mă place, așa că sunt trezită instant din gândurile plăcute, auzind țipete pe hol.
Toată lumea își îndreaptă curioasă privirea către ușă, iar eu nu pot decât să ignor ceea ce pare a fi o ceartă între doi elevi imaturi și inconștienți.
Iar apoi sânge. Și Doamne, cât mi-aș dori să nu fie vorba de ceva grav. Liceu plin de belele.
Mă ridic indignată și mă îndrept către ieșire, unde îl văd pe Calen aproape rănit. Pare că "și-a luat-o". În colțul opus, se află Damon, care e vizibil dezinteresat de imaginea care i se înfățișează și stă relaxat, deși are câteva semne urâte de la încăierare.
Brusc, simt o durere inexplicabilă în piept și o dezamăgire proeminentă. Ce idiot!
În toată panica care s-a instalat în mai puțin de 3 minute, pentru mine domina liniștea. Stăteam fixă, inexpresivă și impasibilă, iar din când în când îmi redirecționam privirea, cuprinzând ori imaginea tipului rănit, ori cea a dezamăgirii profunde.
Auzeam vag convorbiri telefonice, și, în cele din urmă, liniște deplină. Toate formau un amestec pe care nu reușeam să îl înghit, așa că mi-am luat geanta și am plecat. Ne întoarcem la realitatea de acasă. La realitatea care ne urmărește constant, însă tindem să o confundăm uneori cu fărâme de vis, basm, fericire, sau orice altă iluzie mediocră.

Mă trântesc în pat și las din nou gândurile să circule "ca pe bulevard".
Îmi place să las muzica să le dea glas. Să invadeze liniștea din suflet și să o înlocuiască cu un urlet interior, ca după să îl spargă în mii de bucăți și să se piardă ca o șoaptă aievea.
Și adorm într-un final. În liniște, cu muzica pe fundal, sau nu știu.

Mă trezesc confuză, fără a ști cât e ceasul, dacă e noapte sau zi, doar amorțită. Ceva obișnuit. O parte din mine sigur încă doarme.
Trag draperiile cu nu știu ce speranță, lăsând razele slabe să traseze linii ondulate pe podeaua veche. Îmi fac un ceai și decid să citesc, în speranța că îmi voi păstra neutralitatea și starea de liniște care îmi permite să fiu comodă.
După câteva pagini care mi-au captat atenția, las cartea și merg în bucătărie pentru a mânca. Dacă stau să mă gândesc mai bine, nu am mai mâncat de aseară. Și acum e aproape seară, din nou.
Cobor în grabă, după vechiul meu obicei, și deschid frigiderul, ochind imediat câteva alimente necesare pentru un sandwich și o salată.
După ce mănânc, curăț bucătăria și decid că ar fi bine să ies la o plimbare, poate ies chiar la alergat. Adierea târzie a vântului de vară mișună printre crengile instabile ale copacilor tineri, și simt cum sufletul meu se umple de o energie plăcută, pe care aș vrea să o păstrez cât de mult pot. Ridic privirea din pământ și văd cât e de frumos este peisajul ce mi se înfățișează în toată frumusețea de care dispune. Soarele coboară leneș spre orizont și lasă în urmă oglindiri firave, de culoarea florilor de măr. Cerul se arată mai blând și mai divers ca niciodată, găzduind un amalgam de nuanțe plăcute și așezate asimetric, ca într-o lucrare făcută după bunul plac, fără rețineri. Poate că încă visez, fiindcă mă simt bine.
- Încep să cred că mă urmărești.
Voce cunoscută, prezență cunoscută. El mai lipsea.
- Încep să cred că ai vrea să te urmaresc.
- Mhm
- Totuși, am lucruri mai bune de făcut.
- Atunci, mă admirai în gând, în timp ce schimbai paginile din cartea pe care o citeai la fereastră.
- Cine urmărea pe cine?
- Eram doar în trecere.
Îi arunc o privire plină de înțeles și păstrez tăcerea. Întrevedere și atât, îmi continui plimbarea. În fine, ăsta a fost un gând care a dispărut.
Ne așezăm pe aceeași bancă fără să ne vorbim și, în scurt timp, liniștea care ne înconjoară îmi permite să îi analizez rănile. Inițial, credeam că lucrurile stau altfel în cazul lui, dar se pare că și-a încasat câteva lovituri serioase. Știu că nu e amuzant, însă, Doamne iartă-mă, zâmbesc în încercarea de a nu comite greșeala de a râde.
- Să mă anunți când termini.
- Ce?
- De studiat, admirat, sau ce vrei tu să faci. Văd că nu ți-ai mișcat privirea de când ne-am așezat.
Brusc, îmi simt obrajii foarte calzi și îmi dau seama cu îngrijorare că m-am înroșit. De nervi, dar și pentru că am fost "prinsă". Probabil crede că sunt vreo nebună.
- Mi se părea prea interesant să văd înfățișarea termenului "idiot" fix în fața mea, scuze.
Își dă ochii peste cap, oftează, și știu deja că rânjește ironic.
Înăuntru, tot mă simt dezamăgită. Aș vrea să îl întreb, dar un nesuferit programat în limbaj Maiaș. Deci prefer să mă ridic și să salut înainte să plec.
Se pare că e cu un pas înaintea mea, așa că mă privește obosit, lăsându-mă să observ cearcănele, părul ușor încâlcit și ondulat care se încăpățânează să îi atârne ușor pe frunte, și, nu în ultimul rând, heterocromia care mereu atrage atenția.
- Pleci?
- Da.
- Mai stai. De ce nu mai stai?
Îl privesc puțin nedumerită,dar în același timp, îngăduitoare. Are tonul unui copil răsfățat, dar cuminte.
Fac o pauză evidentă, și îi ofer prilejul de a continua să vorbească.
- Hai să privim stelele de pe deal. Orașul.
Îmi înclin ușor capul și arcuiesc o sprânceană. Încerc să articulez o frază în minte însă cuvintele îmi rămân blocate în gât și oftez, ca în cele din urmă să aleg un simplu:
- Hai să privim stelele de pe deal. Și îi întind mâna să se ridice, apoi mi-o retrag tăcută pentru a-i oferi confort. Pentru că eu respect noțiunea de spațiu personal.
Sper că asta e seara în care o să îmi spună ce naiba a fost în capul lui azi, ieri, sau de când s-a născut.