Milioane de gânduri.

5. Ș𝔦 𝔢𝔲 îț𝔦 𝔪𝔲𝔩ț𝔲𝔪𝔢𝔰𝔠

Încă aștept un răspund, dar continuă să tacă. Nici nu știu dacă a auzit tot măcar ca pe o voce enervantă în tot fundalul anost care ne înconjoară acum. În alte circumstanțe, aș fi apreciat enorm prezența luminilor care împânzesc cartierul, care pare că se află fix la picioarele noastre. Poate că aș fi zâmbit și la vederea apusului care încă se întrevede în depărtare, lăsând în urmă slabe note sonore care vibrează printr-un rece care mi-a făcut pielea de găină. Dar acum mă simt înlănțuită de puterea liniștii. Timpul se scurge pe nesimțite și tot ce fac este să gândesc. Rațional, irațional... Ce mai contează? Mă apropii de el încet, pentru a nu-l trezi din visare, și îl ating ușor pe braț pentru a-i atrage atenția, șoptindu-i părintesc, încercând să nu îl fac să se simtă incomod:
- Hei, vezi luminița aceea de acolo, de pe deal?
- Mh?
- Mică, separată de celelalte, se observă ușor.
Dă absent din cap și încep să cred că fac progrese deja.
- Cum ți se pare?
-Mh.
- Mh?
Își arcuiește o sprânceană și își dă capul pe spate.
- Dacă ai de gând să crezi în bunătate, luminița respectivă se va transforma în cea de lângă pod. O vezi? E mare și strălucește cu putere. După, în timp, lucrurile vor fi cel puțin normale.
- Îmi place optimismul tău. Hai să te duc acasă. Îmi respect promisiunile.
Zâmbesc trist și aprob cu o oarecare reținere. Ne ridicăm și o luăm la pas. Fără schimb de cuvinte sau priviri. Doar noi, și luna care ne este călăuză pe calea încurcată.
Văd nori dezintegrându-se în bile de puf ușor transparente care se plimbă alene pe bolta întunecată și stele care seamănă izbitor cu luminițele văzute de pe dealul pe care am stat.
Îmi place noaptea. E liniște, dar în același timp zbucium. E o antiteză continuă care îți circulă prin corp.
- Am ajuns.
Îl privesc cu ochi mari, ușor nedumerită. Nu știu dacă ne-am întâlnit cu cineva, dacă am luat-o pe același drum sau dacă  am mers mult.
- Mulțumesc Clowth, pentru plimbare.
- Noapte bună, T!
Și atât. Nu apuc să răspund.
Îl privesc lung cum se îndepărtează și se șterge sub întunericul nopții. Persistă ca un sentiment de regret pe care nu îl simți acum, ci în viitor. Dar știi că va fi.
Încerc să îmi ghidez cu grijă pașii și urc două trepte, apoi mă așez pentru a privi stelele câteva minute. Cu adidașii în mâini, cu papuceii în picioare, ce caraghios.
Mă las pe spate și mă sprijin de ușă. Oare cât o fi ceasul? Oare mai are mult de mers până acasă?
Rup lanțul întrebărilor stupide și, într-un final, decid să mă întorc la cealaltă parte a vieții mele.
- 01:56. Atât văd înainte să îmi setez alarma și să adorm, cufundată în cearșafurile mari și catifelate. Ar trebui să dorm câteva ore, zile, cine știe?

Mă trezesc vădit enervată de visul pe care l-am avut, deși nu îmi dau seama ce am visat. E acea impresie că știi, când de fapt nu ai idee. Închid alarma și îmi pun perna pe față. Nu, nu mă sufoc cu perna. Asta e una dintre cele mai mari frici pe care le am.
Merg din nou către oglindă și văd cearcănele. Nu e un lucru nou pentru mine. Doar o experiență repetată de prea multe ori pentru vârsta mea.

Picioarele mă duc spre școală iar creierul spre așternuturile în care aș putea dormi și acum liniștită, fără a auzi claxoanele enervante ale șoferilor blocați în trafic.
Ajung în clasă, și, după cum m-am obișnuit deja, stă în banca mea. Are două cafele, slavă Domnului!
Nu îi spun nimic, însă îi arunc o privire cu subînțeles. Ar trebui să știe că nu și-a găsit persoana care să asiste la stricat dimineți. Se ridică și lasă unul dintre pahare pe masă, de asemenea un bilet. Întorc capul să văd dacă într-adevăr părăsește încăperea, și mă așez, fixând-mi privirea undeva într-un punct nesemnificativ. După câteva minute de contemplat asupra cadrului ales, decid să deschid biletul.
"- Și eu îți mulțumesc. "
Iar eu mă amuz de scrisul lui urâțel.