Blestemați

Capitolul nouă: Departe de tăișul sabiei

          ― Ne ajuți sau nu? mârâi printre dinți comandantul, vizibil enervat de vorba lungă a creaturii.

         Nu își dorea să i se amintească nimic din ce avea legătură cu acea noapte, ceea ce voia era doar ca totul să se termine cât mai repede posibil. Își jură în acea clipă că era pentru ultima dată când mai calcă pe acel pământ păcătos și îmbibat în sânge nevinovat. Orice ar fi, nu avea să mai facă și a treia oară aceeași greșeală. Dacă nu ar fi fost vorba de Euphraxia, nu și-ar fi încălcat pentru nimeni și nimic primul cuvânt dat...

         Creatura își duse mâna spre față, mângâindu-și bărbia, ca și cum avea nevoie de timp pentru a se gândi. Keariv aștepta încordat răspunsul său, sperând pe de o parte că cel fin fața sa avea să accepte și pe de altă parte că răspunsul avea să fie unul negativ. Însă realiză că ambele sale speranțe erau în zadar, căci, indiferent de ce avea să se întâmple mai departe, nimic nu avea să mai fie la fel.

         ― Ești conștient că încă există un preț, nu-i așa? îi răspunse după ceva timp cu o altă întrebare, iar bărbatul răspunse afirmativ, mai mult oftând. Aduceți-l în colibă, mai spuse, uitându-se rapid spre trupul lui Kellan, apoi le întoarse spatele și se îndreptă cu pași greoi.

         Abia în momentul în care creatura intră înapoi în colibă, Euphraxia descălecă, clătinându-se pe picioare în momentul în care acestea atinseră pământul. Se apropie de Keariv tremurând din toate încheieturile, căci frica îi moleșise tot trupul, făcând-o să se simtă mai slăbită ca niciodată. Discuția celor doi trecuse pe lângă urechile ei fără să înțeleagă cu adevărat ce se întâmpla. Auzise doar câteva frânturi, care acum i se învârteau neîncetat prin minte și o amețeau, căci toată atenția ei se concentrase asupra trupului fratelui său care atârna fără viață pe spinarea calului comandantului. Lacrimile nu-i părăsiseră chipul nicio clipă, având obrajii încă umezi atunci când ajunse lângă bărbat.

         ― Keariv, nu. Nu se poate... murmură, iar vocea i se frânse, sprijinindu-se cu palmele de pieptul său.

         Tot ceea ce se întâmpla era peste puterile ei de întelegere. Nu putea și nici nu voia să accepte nimic din ce văzuse și aflase. Își dorea ca totul să se termine, ca oboseala care îi cuprinsese corpul și teama ce îi strângea sufletul să dispară, să nu își mai audă sângele vâjâindu-i prin urechi și inima să i se oprească măcar pentru câteva clipe din goana ei nebunească.

         Bărbatul o prinse de talie și înghiți în sec, începând și vorbească mai mult șoptit.

          ― Eu nu... Nu te-aș fi adus niciodată aici dacă nu aș fi știut cât de mult îți iubești fratele. M-am gândit... M-am gândit că o să fac eu ceea ce este de făcut și totul avea să revină la normal, rosti cu greutate, negăsindu-și cuvintele, continuând apoi după o scurtă pauză. Putem să plecăm chiar acum și să dăm uitării tot ce s-a întâmplat în noaptea asta, dar nimeni nu ți-l va mai aduce înapoi pe Kellan, spuse cu greutate, simțind cum femeia se cutremură din cauza cuvintelor sale.

          ― Nu pot să îl las să moară, nu din vina mea. Dar asta... suspină, încurcându-se în propriile cuvinte. E prea mult, Keariv. Prea mult pentru toți, sfârși obosită, lipindu-și fruntea de umărul lui.

         Euphraxia nu reușea să își dea seama ce ar fi fost corect de făcut în acea situație. Gândurile i se amestecau haotic și nu duceau nicăieri. Își spunea neîncetat că nu putea să renunțe la Kellan, dar apoi își amintea că nu știa dacă era capabilă să plătească prețul despre care creatura spusese. Se simțea, pentru a două oară în acea zi nesfârșită, prinsă într-o capcană din care nu știa cum să scape.