Enigma Titanicului

Capitolul II

     Felix se îndreptă odată cu valul de pasageri spre cabine. Vaporul pornise deja de vreo zece minute, lăsând portul Southampton într-un orizont tot mai puțin străbătut de glasurile celor rămași pe cheu.

     Coborî pe scările secundare până pe puntea E și căută camera cu numărul indicat de biletul de îmbarcare. Holul, pe a cărui lungime impresionantă se înșirau nenumărate uși, era acoperit de sus până la podeaua din marmură cu lambriuri pe care lucea mândră vopseaua albă. Chiar și clasa a treia arăta prea bine pentru ochii modești ai băiatului.

     Se opri în fața unei uși, albă la fel ca pereții și identică cu restul de pe acel culoar. Ușa era deja întredeschisă, astfel că își strecură întâi doar capul ca ochii lui să dea de o cabină cu patru paturi suprapuse. Doi colegi de cabină deja se aflau acolo și despachetau de zor, străduindu-se să se facă cât mai repede confortabili.

     Paturile aveau cadrul de metal vopsit alb, saltele înalte și așternuturi noi de culoarea perlei, curate și bine călcate. Felix se apropie de patul ce și-l alesese cu privirea și își întinse mâinile pe suprafața lui - mirosea a flori și a aer proaspăt. Nu își dădea seama ce fel de flori, dar mirosul era suav și liniștitor, deloc asfixiant. Lângă pat avea un dulăpior, nu era mare, dar cu siguranță era mult mai încăpător decât o noptieră – își trânti valiza pe acesta. Deasupra dulapului era ferăstruica, rotundă, care deja era larg deschisă.

     Se așeză pe pat și îi probă moliciunea, sărind ușor pe el. Privi valiza – nu-i venea să despacheteze acum. Își ridică mai sus privirea, căci ce era dincolo de fereastră îl atrăgea mai mult.
  
     — Ești gata, Tom? vorbi unul dintre bărbați celuilalt. Nu vreau să stau aici o veșnicie. Sper că știi să mă duci la bar.

     Râsul gutural al camaradului său răsună în încăpere.

     — Nici bine nu ai ajuns, că deja vrei să bei ceva.

     — Păi trebuie să sărbătoresc. Sunt pe Titanic și plec în America. Nu e ăsta motiv de sărbătoare? rânji, dar ușor stânjenit căci simțea că se face de rușine cu patima ce nu o putea ține în frâu.

     Dar celălalt râdea în continuare:

     — La tine în fiecare zi e sărbătoare.

     — Spune și tu băiete, încercă el să caute sprijin de unde apuca, nu e azi zi de sărbătoare?

     Când se văzu băgat în seamă, Felix afișă un zâmbet strâmb și rușinos și nu știu ce să răspundă.
    
     — Lasă copilul în pace, Fred, interveni celălalt tocmai când Felix inspiră ca să răspundă ceva. Nu-i băga și pe alții în treburile tale murdare, continuă acesta să-l dojenească în glumă.

     Cei doi păreau prieteni buni, amândoi trecuți de patruzeci de ani, Tom poate mai tânăr decât Fred. Amândoi aveau pielea arsă de soare, chipul brăzdat de riduri prea adânci pentru vârsta lor și mâinile groase și aspre. Cu adevărat munca a lăsat urme asupra lor.

     — Ce-ai? Poate vrea și el să vadă unde e barul.

     Atunci Tom îl privi totuși întrebător pe Felix:

     — Văd că n-o să scap de gura lui oricum, și își ridică umerii aproape resemnat de situație, așteptând în același timp răspunsul tânărului.

     Cei doi vorbeau engleză cu un puternic accent american, așa că Felix se concentră să răspundă cât mai corect în limba străină ce urma să o folosească în aventura sa de peste ocean:

     — Sigur, veni și răspunsul lui, lăsându-l să iasă din piept cât mai degajat.

     Băiatul se grăbi să ia portmoneul din valiză, să o închidă bine pe aceasta și să o ascundă, credea el, sub patul său. Cei doi bărbați îl priviră cu o confuzie evidentă în timp ce îl așteptau la ușă.