Enigma Titanicului

Capitolul I

Era dimineața lui 10 aprilie a anului 1912, când tânărul Felix Sima intră în Portul Southampton, cărând o valiză mare după el. Părea o dimineață ca oricare alta, cu o vreme de primăvară obișnuit de abătută. Dar acea dimineață n-avea să fie una prea comună, cel puțin nu pentru mulți dintre oamenii din întreaga lume.

Se apropie de cheu și, din depărtare, putea zării deja mulțimea ce aștepta pe debarcader. Statura Titanicului însuși domina priveliștea.

Era în jurul orei 10:00 și Titanicul se pregătea intens de plecare. Destinația - New York. Nu își imaginase Felix vreodată că avea să urce la bordul unei nave care se supranumea cel mai grozav vapor al vremii. La fel cum nici nu se așteptase vreodată să călătorească până în America.

Pe cheu mișunau oameni de toate felurile și de toate naționalitățile. Foarte mulți erau emigranți. Oamenii bogați erau amestecați cu cei mai puțin ajutați de soartă. Lumea își lua rămas bun de la cei dragi ce îi petrecuseră până în port, se îmbrățișau, se sărutau, mai plângeau puțin de dor, dar de fapt, mai toți debordau de o veselie greu stăvilită. Un fel de fericire de necrezut pentru ei și greu de asimilat de către mulți, căci urmau să se îmbarce în cel mai mare și luxos vapor din lume care îi va duce pe tărâmul făgăduinței! Mai ales pentru niște oameni simpli cum erau majoritatea, ce putea fi mai satisfăcător?

Era, deci, o forfotă totală, iar Felix se chinuia puțin să traverseze marea de oameni, în încercarea de a se apropia de o punte de comunicație.

Vremea se înrăutățise puțin de cum răsărise soarele. Nu părea o zi prea fericită dacă priveai cerul și împrejurimile slab luminate de soarele ascuns pe după nori. Vântul bătea puternic și mulți trebuiau să-și țină bine pălăriile pe cap, eșarfele sau paltoanele descheiate. Toată priveliștea era deplorabilă, asta până când îți îndreptai atenția spre oameni. Agitația lor era suficient de senină cât să facă norii mohorâți de deasupra să treacă neobservați.

În scurt timp, marinarii dădură drumul călătorilor spre intrări, dar nu înaintea controlului biletelor și, pentru cei rezervați la clasa a treia, a unui control medical, în încercarea de a stopa răspândirea vreunei molime.

Și Felix, călătorind la clasa a treia, trecu prin această inspecție. Le erau controlați ochii, gura, pielea (fața în mod special), părul și urechile. Pe când își ridica bărbia pentru a-și deschide larg gura ca medicul de serviciu să o controleze, privirea lui Felix cuprinse, de departe, două sclipiri mici de obsidian. Erau doi ochi ce-l trimiseseră cu gândul pe dată la o anumită persoană.

Chipul fetei, ce tocmai traversa o pasarelă înaltă spre intrarea pe vapor, se ascunse însă repede la adăpostul unei imense pălării de paie împodobită cu pene și flori viu colorate. Degeaba se tot uita în direcția ei, că tânăra nu își mai întoarse chipul spre el și în curând o pierdu cu totul când aceasta dispăru, urcând pe puntea vaporului.

N-apucase s-o vadă mai mult de două secunde, iar distanța nu-i ajutase ochii să îi distingă clar trăsăturile. Totuși, privirea ei - felul ei de a privi în jur - îi aminti pe loc de cineva drag. De cineva ce îi fusese cândva drag.

Otilia. Femeia ce îl fermecase, parcă, de acum o veșnicie. Și totuși nu trecuseră decât trei ani. Îl fermecase și apoi îl părăsi, intrând parcă într-o mare tainică, pe care el nu a mai reușit niciodată să o cuprindă cu mintea sa.

Momentul în care ea l-a ales pe Pascalopol și a plecat cu el, nu a fost doar momentul în care ea a rupt legatura cu el, ci a fost momentul când, pentru el, ea devenise, pe loc și, credea el, în mod ireversibil, doar o amintire a ceva ce și-a încetat existența.

Pentru el, Otilia a rămas undeva blocată în timp, în casa lui moș Costache, în camera ei dezordonată, ocupată să-și aleagă hainele pentru o plimbare cu caleașca, stând în fața oglinzii, străduindu-se să își roșească obrajii pali, sau citind leneșă dintr-o revistă, întinsă la marginea patului. Pentru el, Otilia a rămas închisă în camera sa, la pianul de la parter, în curtea casei. Mereu o văzuse acolo, de oricâte ori se întorcea, uneori seara târziu, din oraș, de la facultate; sau în diminețile când mai avea timp să zăbovească prin curte sub lumina soarelui abia răsărit. Pentru el, Otilia mai era doar o nălucă. Năluca iubirii sale. Îi venea să pufnească ușor în râs la gândul acesta: iubirea sa copilărească...

- Băiete, revino-ți! Ori e nevoie să te controlez și la cap?

Era a nu știu câta oară când medicul din fața sa încerca să îl gonească spre locul de îmbarcare.

- Așteaptă și restul de câteva sute după tine!

Felix fu împins de data aceasta din cale, iar medicul, cu multă repulsie, se strădui să-l dea pe loc uitării pe blegomanul aerian, văzându-și mai departe de treabă.

Felix, încă nedumerit de ,,arătarea" de adineauri, păși stingher spre intrarea navei, unde îl aștepta un marinar ce îi ceru biletul la control. Se mișca absent, în timp ce scotocea în haină după bilet, încât și marinarul începu să îl repezească. Pur și simplu nu-și putea lua mintea de la imaginea nelămurită a acelei fete. Și totodată... nu reușea să proceseze faptul că Olga era undeva, prin lume, trăindu-și viața. O viață independentă de a lui.

Îi trebuiră câteva clipe să se dezmeticească și să conștientizeze că tocmai intrase la babordul navei. Probabil mirosul puternic de vopsea proaspătă ce-l izbise pe dată fusese cel care îl readuse pe Pământ. Felix începu să își rotească ochii împrejur. Totul strălucirea a nou, de la podeaua strașnic lustruită până la sticla clară a felinarelor de perete.

Înaintă pe puntea clasei a treia, urmând calea celorlalți călători care toți se îndreptau la pas vioi spre o punte exterioară. Simțind din nou vântul izbindu-se de fața sa, ieși la lumina zilei odată cu ceilalți și se apropie de parapetul de la babord de care era deja lipită o mulțime de oameni care fluturau energic mâinile într-un salut precipitat și neastâmpărat adresat celor rămași pe cheu. Țipau, chiuiau, își luau rămas-bun cu strigăt - era un vacarm cu care Felix nu era obișnuit, dar se strădui să intre și el în acel tablou zgomotos, făcându-și loc printre oameni și începând și el să își scuture brațul deasupra capului, încercând să se lase dus de valul voioșiei din jur și salutând mulțumea de străini ce îl privea de jos.

Nu putea să îi reziste - toate gândurile și grijile pieriră într-un moment, bucuria comună era molipsitoare și în scurt timp fu străbătut de un sentiment de exaltare pe măsură ce devenea tot mai lucid în legătură cu ceea ce i se întâmpla în acele momente: era deja la bordul marelui Titanic, privind întreaga lume de sus, din bătaia unei înălțimi amețitoare, și urma în doar câteva clipe să pornească cu toată viteza spre America!

America!

Capitol dedicat lui mikayla4d care mi-a readus cheful pentru această mică idee poznașă. Mulțumesc Daiaa! 🤗🤗❤️❤️