Obscur - I. Lagune

Radu nu m-a iubit niciodată.

M-a plesnit.

-          Ești psihopat. Ai nevoie de ajutor, am încercat să-i explic după ce iar am bufnit în plâns. Cred că de fapt eu eram cea jalnică.

-          Nu e problema ta cu cine mă fut eu. Când o să-mi dai pizdă, atunci mai vorbim.

-          Radu, e serios. Nu e în regulă ce faci. E sora ta și trebuie să încetezi să vă mai jucați de-a Adam și Eva de parcă nu exisă consecințe.

-          Consecințe? Cine, tu? a bufnit în râs. Ești un nimic, Ștefania, asta ești. Pot să fac ce vreau cu viața mea, ai înțeles? E pula mea și mi-o bag în cine vreau cum vreau când vreau, ai înțeles? E soră-mea și pot să o fut în toate găurile dacă așa vrea pula mea. Și crede-mă, am făcut asta. Și mi-a plăcut. Să nu crezi că o violez, pentru că ea e cea care mă imploră, de fapt. Da, ce faci fața aia, așa? Se pune în genunchi și mă imploră să mi-o scot și să i-o bag în gură. Crezi că eu sunt bolnav? Stai să vezi cât de curvă e de fapt. Tu chiar nu înțelegi? Îți dau muie pentru că mă plictisesc și te ling în pizdă pentru că sunt un obsedat. Dar nu ai niciun drept să-mi spui ce să fac pentru că nu suntem și nu vom fi niciodată un cuplu. Ești o grasă, o vacă, un mutant și mi-e scârbă când te ating. Ai celulită peste tot și îmi dau drumul în soră-mea ca să-mi vărs frustrarea. Nimicule.

-          Taci dracu din gurăăăăăăăăăăă! am urlat și m-am lăsat în jos, ghemuită, de parcă durerea avea să înceteze. Taci! Taci! Taci odată! Taci! Taci! Taci! Taci! Taci!

-          Ce? Nu poți suporta adevărul, târâtură ce ești?

-          De ce nu mă iubești? am țipat și l-am privit de jos printre lacrimi.

-          Pentru că o iubesc pe Adela, l-am auzit, iar apoi am simțit cum mă lovește cu piciorul ca să mă dezechilibrez și să cad. Incomparabil cu durerea pe care am simțit-o când am știut că a ales-o pe ea definitiv. Am căzut în gol și încă o fac, căci e o prăpastie fără fund, iar suferința nu se va curma, mai ales când e vorba de Radu. Și am căzut. Pe asfaltul rece de pe Valea Regilor, de pe care nu mai apucasem să ies și unde aveam să mă închid în carapacea mea plângând fără intenția de a mai ieși vreodată. Ce rost mai avea?

-          Credeam că mă iubești, am suspinat.

L-am văzut cu coada ochiului cum se lasă și el în jos, ca să mă privească în ochi. M-a sărutat, iar eu, ca o proastă ce sunt, i-am răspuns și l-am lăsat să mă distrugă din nou. De ce nu aș face asta? De ce nu aș demonstra a nu știu câta oară că de fapt femeile sunt proaste și sunt cele care se întorc să fie hărțuite? Că doar noi vrem să iertăm și să ne prefacem că răul nu a existat și că bărbatul nostru ne iubește, iar în timp ce e cu alta și știm că nu mai are ochi pentru noi sau poate nici nu a avut vreodată, ne rugăm să se întoarcă și să ne acorde atenție. Să ne mintă, să ne învârtă pe degete ca pe niște pioni neînsemnați și să ne facă să-l iubim prin prisma faptului că e un monstru. Dar nu asta am învățat din Frumoasa și Bestia? Că-l putem îmblânzi? Bine, aici nu sunt eu cea frumoasă. Adela este. A început să-mi lingă bărbia, iar eu l-am ținut de cap și am râs în timp ce simțeam cum mă gâdilă și mă excit atunci când îi simt mâinile pe sânii mei. Că plângeam, că nu plângeam. Cam asta știa să facă Radu. Să distrugă oamenii. Sau poate doar pe mine.

-          Încetează să le mai spui tuturor cât de mult ne iubim pentru că știi și tu că îmi bat joc de tine și te tratez ca pe un gunoi.

-          Dar îmi place când faci asta, am început să râd isteric. O luam razna sau asta eram eu de fapt?

-          Atunci nu mai plânge și nu mai face crize, a zis și a început să mă sărute iar de parcă… de parcă mă iubea și ăsta avea să fie ultimul nostru sărut pe care trebuia să se asigure că îl primesc. Dar știam că nu-i pasă de mine îndeajuns de mult încât să se întrebe măcar ”Oare o să cedeze nervos și o să se sinucidă?”

-          Te iubesc, am suspinat printe săruturi.

M-a tras de păr și mi-a dat capul pe spate, iar în timp ce amândoi eram în genunchi într-un colț întunecat al văii, al centrului, al orașului, al țării, al planetei, al universului, mi-a zis ce-mi zice mereu când reluăm și reluăm scena asta la nesfârșit, de parcă nu avem voie să facem altceva, de parcă trebuie să exersăm asta până o să iasă ceva perfect. Ceva care să distrugă psihic audiența și să o facă să plângă până intră în depresie. Căci scena asta trebuia să emoționeze și să facă ravagii, dar eu eram o actriță infinit de proastă și el o lua mult prea în serios. Dar ăsta nu era un alt film prost despre o iubire tragică și neîmplinită - deși jur că mi-aș fi dorit să fie -, era Ștefania care s-a avântat constant în suferință.

-          Curvă proastă ce ești. Mai ai țigări?

Nu mai aveam, dar aveam să-i cumpăr toate pachetele din lume.

-          Te iubesc, Radu.

-          Mai taci dracu.

Îmi era frig, iar el nu mă încălzea. Îi cumpărasem un pachet, apoi plecase înapoi în Prohibition. M-am dus la Dristor să mănânc și să-mi înec amarul. Aveam să o iau pe jos până acasă, și poate cu puțin noroc, aveam să mă întorc intactă. Doar trebuia să mă păstrez pentru Radu. Eram bibeloul lui neprețios pe care la un moment dat avea să-l spargă. Dar numai el avea voie. Eu trebuia să mă supun. Legea junglei: Eu ascult bărbatul.

- Aveți o țigară? i-am zâmbit printre lacrimi unui boschetar. Nu m-a băgat în seamă. Sunt un spirit.