Enigma Titanicului

Prolog

     Cu mișcări grăbite, nedorind parcă să rateze momentul, își desfăcu curelușa ce lega geanta sa de piele și își scoase repede la lumina zilei blocul de desen și creionul.

     Se așeză grijuliu, dar mai mult atent la ea, pe geamantanul uzat. Și, cum întreaga mulțime, ce aștepta alături de el îmbarcarea pe vas, se evaporă pe dată din conștiința sa, începu să facă ce știa el mai bine. Să deseneze.

     Își muta continuu privirea când la ea, când la coala albă de hârtie care începea, încet, încet, să se umple de dânsa. Mâna i se plimba cu repeziciune pe suprafața netedă a foii, ondulându-se, ori făcând mișcări smucite, tocmai pentru a surprinde în modul cel mai apropiat de realitate, silueta mlădiată ce se afla la câțiva zeci de metri de el.

     Vântul bătea ușor violent, îndoindu-i continuu un colț al colii de hârtie, pe care cu greu îl ținea în frâu, în timp ce toată atenția sa era concentrată pe fata de pe debarcader și la actul de a o transpune pe foaie, ca o încercare disperată de a o păstra doar pentru el, pe acea hârtie ce-i devenise, de doar câteva clipe, o altă nestemată în scrinul său.

     Simțea vremea mohorâtă, care dădea să se reverse peste lume, ca o apăsare și o eliberare în același timp. Știa că biletul lui spre acasă era chiar în fața sa, și că în curând sufletul lui se va elibera de orice povară când se va vedea întors pe pământul său natal, America. Dar, în același timp, inima lui tânjea spre ceva. Altceva. Și norii aceia, ce opriseră în acea dimineață speranța luminii solare să mai atingă efemerul Pământ, îl făceau să simtă golul din el, acel gol de a cărui existență nu fusese până atunci conștient. Sentimentul acela de așteptare, în care nu putea face nimic decât să înghită în sec. El desena și înghițea în sec.

     Mărul lui Adam i se plimbă o dată de-a lungul gâtlejului în timp ce își umezea continuu buzele cu limba, în sforțarea sa de a se concentra. Frigul începea să i se strecoare prin bluza tricotată și prin cămașă, atingându-i puternic brațele. Se lupta de-a dreptul cu zvâcnirea necontrolată a mâinii din pricina frigului, pentru a trasa liniile perfecte.

     Și totuși, mereu când ridica privirea spre ea, un val autosugestiv de căldură îi liniștea tremurul. Imaginea rochii purpurii și a pălăriei enorme de paie parcă luase locul Soarelui la care se închina acum un trandafir de Damasc.

     Trasă linii șerpuite pentru șuvițele brune ce demult se eliberaseră din strânsoarea prea slabă acum a cocului ascuns sub soare; dansau haotic, îmbrățișând nestingherite linia suplă a bărbiei și nasul slab și drept. Ochii, deși lăsați nepăsători, el simțea că aceștia căutau. Căutau ceva ce poate și el căuta. Sau poate îl căutau pe el, dar nu știau, așa cum nici el nu știuse până atunci de golul greu din inimă.

     Dar ea se lupta cu acel sentiment necunoscut, înlocuindu-l cu indiferența și cu resemnarea forțată. Știa acum că are tot ce și-ar putea dori și că o altă stare de nemulțumire nu ar fi fost decât un capriciu. Căci se știa pe sine o femeie capricioasă. Sau cel puțin asta simțea că gândeau ceilalți despre ea. Chiar dacă, în realitate, nimeni nu a îndrăznit vreodată să o zdruncine cu un astfel de reproș.

     Un gust acru o făcu să înghită în sec, reprimându-și lacrimile să răsară pe sub ochi. Închise ochii, întorcându-și fața fierbinte în bătaia vântului pentru a o răcori, iar tânărul știu atunci că ochii ei mai bine rămâneau ascunși pe foaia de hârtie.

     O desenă așa, ca fierul încins ce se scufunda în apă ca să se răcească; cu vântul bătându-i peste libertatea plăsmuită, dar eliberând-o de gura flămândă a anxietății; cu stropul de speranță atârnându-i de colțul ochiului.