Aparențele înșeală

7continuare...

     Au trecut de atunci câteva săptămâni de când am acceptat. Mama a fost extrem de bucuroasă. John mă cam evita, şi mă durea asta, dar nu mai puteam schimba nimic. Pregătirile de nuntă erau aproape gata, dar eu nu ştiam ce să mai fac.

-Cum te simți, draga mea?

-Groaznic. Bine.

-Dar de ce plângi atunci?

Îmi șterg repede lacrimile şi caut rapid o scuză.

-Nu plîng, doar mi-a intrat praf în ochi.

-De ce ești aşa deprimată, nu ar trebui să fii. Maine e nunta ta.

-Da, așa-i.

-Fetița mea e deja mare. Maine se mărită. Ea face următorul pas spre maturizare. Maine devine femeie.

-Încetează mamă. Am înțeles deja.

-Atunci eu plec. Să dormi bine. Noapte bună.

-Noapte bună.

Nu pot dormi, cât nu aș încerca nu pot dormi, am atâtea emoții ce nu mă lasă în pace. Nu voi reuși să adorm până nu voi vorbi cu John. Îmi iau candela şi mă îndrept spre pod în cea mai mare liniște. Bat încet la uşă și intru rapid. Luminez încăperea și îl strig.

-John, putem vorbi? Te rog hai să vorbim. Ştiu că nu am procedat corect nespuninduti ție că am acceptat propunerea mamei. Dar aceasta nu e un motiv să mă ignori, poate că e, dar te rog nu face asta. Ești cel mai minunat prieten, te rog hai să ne împăcăm.

Era linişte totală nu se auzea niciun răspuns. Lucy s-a dat bătută, credea că dacă va vorbi cu John acesta o va face să se răzgândească, dar el nici nu-i vorbi. John defapt a auzit tot, dar era prea slăbit să-i răspundă. El simțea cum inima sa se frînge încet dar încerca să nu-şi piardă speranța.

Nunta trebuia să aibă loc în oraş în cel mai frumos loc. De dimineață doamna Leroy împreună cu ajutoarele mă pregăteau. Pe la amiază după ce eram gata, mă mai uitam în oglindă în camera mea pînă mama se pregătea şi ea.

Nu-mi vine să cred că eu sunt fata din oglindă. De mică aşteptam ziua asta, o credeam cea mai fericită zi din viața unei domnișoare, dar eu nu arăt deloc fericită, într-adevăr nu sunt deloc fericită.

-Ești foarte frumoasă.

Vocea asta plăcută, de vocea asta îmi era dor.

-John! Ai venit!

Aproape plângeam de fericire.

-Sigur că am venit. Trebuia să te văd pentru ultima oară.

-Mulțumesc că ai venit, mai ești supărat pe mine?

-Nu aş putea fi supărat pe tine, doar aveam nevoie de o pauză.

-Ce bine că ești aici. Vei putea merge cu noi.

-Nu voi putea. Nu aş rezista să te văd cu el.

-De ce?

-Nu pot pleca departe de casă. Sunt un spiriduș al casei totuși, locul meu e aici.

-Ce păcat...

Face o scurtă pauză, apoi mă întreabă:

-Lucy, ești fericită?

-Da, de ce nu aș fi? (Răspund rapid, incercand sa-l conving în asta, la fel și pe mine.)

-Serios acum, eşti fericită?

-Da John, sunt fericită! Ba nu, nu sunt fără tine. Dar pentru părinți îmi jertfesc fericirea.

-Mă bucur. Dacă tu ești fericită atunci şi eu sunt. Apropo am ceva pentru tine în plicul acesta.

-Ce e?

-E un cadou de nuntă.

-Cadou?

-Da. Dar înaintate să ți-l dau, promite-mi ceva?

-Ce anume?

-Vei citi doar după nuntă. Nu acum, nu pe drum, doar după nuntă, bine?

-Bine, îți promit. Ce ciudat se comportă.