Aparențele înșeală

2continuare...

        A doua zi am continuat să îi duc spiridușului fursecuri și un pahar de lapte sau alte gustarele ce le găseam prin bucătărie. Credeam că lui îi e foame de aia îi aduceam astea, mai voiam și să-i capăt încrederea. După amiază, pînă mami era la ea în atelier și cosea cele mai minunate haine, fiindcă cu asta ea se ocupă. Tata aducea cele mai frumoase materiale și alte obiecte și zorzoane pe care mama le folosea la haine, dar alte lucruri erau vândute în piețe, iar mama aveam propriul butic în oraș care era destul de celebru. Eu mă îndrept spre pod, ajunsă acolo zis ( Heii... unde ești spiridușule, ești un spiriduș, aşa-i? Mama mi-a citit ieri o poveste despre spiriduși care semănau ca și tine. Poți ieși să putem vorbi, te rog? Promit că nu-ți voi face nimic.) Mă învârt prin camera cu speranța de al zări. (Te rog, vreau doar sa fim prieteni. Tu cred că ești singur aici și nu ai pe nimeni, la fel și eu nu am prieteni. Apropo, cum te numești? Dacă ieși promit că nu voi spune la nimeni despre tine, te rog.) Vorbeam deja fără speranță stînd lîngă ușă. Mai stau câteva clipe dar foșnetele nu se mai aud și nici un răspuns sau ceva. Deschid ușa să plec, simțeam că nu sunt binevenită, dar un ghemotoc de hârtie mă lovește în ceafă. Îl recuperez de jos și îl deschid, știam deja să citesc. Pe bilet scria: (J...o..h..n, John.) Îl cheamă John. (Te numeşti John?) Spun eu entuziasmată cu zîmbetul pînă la urechi. (Încântată de cunoștință, John. Acum eu o să plec. Ne vedem mai târziu, John.) Plecând din cameră, restul zilei eram foarte bine dispusă. Am ajutat-o pe mama un pic, dar înainte de cină din nou am plecat în pod, luând cu mine cîteva brioșe și un pahar cu cacao. Intrând, foşnetele iar și-au făcut apariția, dar deja ele nu mă mai speriau. Îi pun cele aduse pe masa veche și încep să luminez prin încăpere, și deodată aud o voce slabă nu prea groasă și deloc înfricoșătoare, zicând:

-Mulțumesc, Lucy.

-Ai vorbit, chiar ai vorbit! (Fac o pauză.) Cuplacere. Sper să-ți placă brioșele.

Nu mai aud nimic, dar eu zic:

-Noapte bună.

Decid să plec, dar din greșeală răstorn câteva cutii care cad pe mine. Nu mă prea doare, dar nu pot ieși sunt blocată.

-Aaaa, ce se întâmplă? Sunt blocată, ajutor!

Deodată aud aceeași voce.

-Stai calmă şi nu te mişca, acuş te ajut, doar nu te speria!

-Bine. (Zic calm).

Nu-l pot vedea, dar simt cum cutiile de pe mine se fac mai ușoare de parcă ar pluti, chiar plutesc!

-Ce e asta?

-Doar fă ce zic eu. Când zic "acum" ieși repede de acolo. Ne-am înțeles?

-Da.

Priveam nedumerită la ceea ce se întâmplă, cutiile au ajuns în aer și îl puteam vedea pe John cum dă din mîinile sale de parcă el ridică cutiile cu magie.

-Acum!!! (Strigă el.)

N-aştept să-mi zică de două ori, ca m-am și strecurat de acolo. Acesta văzându-mă la loc sigur dă drumul cutiilor încet, pentru a nu face zgomot. Eu încă nu-mi pot reveni din aceasta. El se apropie de mine și mă întreabă:

-Ești bine? Nu te-ai rănit?

-Da adică nu. (Mă bâlbâi eu.) Da, mă simt bine, nu m-am rănit.

-Bine atunci, data viitoare să fii mai atentă.

-Ești... ești ...

-... hidos, bătrân, înspăimântător?

-Ce?! Nu desigur! Nu ești deloc înspăimântător sau hidos, nu arăți deloc bătrân. Eu voiam să zic ca ești un spiriduș magic.

O zic cu ochii mirați și cu un zîmbet larg. Dar John pare mai mirat ca mine.

-Adică ție nu îți este frică de mine?

-Nu.

-Nu arăt oare dezgustător?

-Deloc.

-Tu vorbești serios?

-Da. Cred că ești super. Pari foarte interesant, şi mai ești curajos și poți să faci şi magie. Și în adâncul inimii tale se vede bunătatea ta. Acum mai am motive să vreau să fim prieteni.

-Tu dorești să fii prietenă cu o creatură ca mine?

-Da, tu nu?

-Demult n-am mai avut prieteni.

Continuam să zâmbim unul altuia. Din aceea zi am devenit cei mai buni prieteni. El se juca cu mine în fiecare zi. Mi-a arătat puterile sale ce erau foarte incredibile. Putea vorbi cu animalele, ridica chestii în aer, era foarte rapid și în cazuri extreme se făcea invizibil.

-Ce superputeri ai, John! Ce grozav ar fi să am și eu. Cred că e bine să fii un spiriduș al casei.

- Sunt grozave , aşai? Dar din păcate asta e singura parte bună a vieții de spiriduș, deoarece ei sunt urâți de toți, nu au prieteni, sunt hidoşi și rămân singuri mereu.

-Nu vorbi așa. Acum ai un prieten, pe mine.

El îmi zâmbește, iar eu îl îmbrățișez și îmi răspunde la fel.