Când lupul își pierde blana -În curs de editare-

Capitolul 1.

-Tată?! Ma auzi? se auzi vocea blândă a lui Emily.
-Da, Emily. Ce s-a întâmplat? De ce m-ai sunat?
-Tată, cred că ar trebui să vezi asta.
-Emily, nu îmi spune că ești din nou în pădure.
-Vino în același loc în care ne-am întâlnit ieri și grăbește-te!
-Emily st...

Prea târziu...fata deja închisese.

------------------------------------

Vreți să aflați despre ce este vorba? Să aflați ce s-a întâmplat?

Ei bine...orașul Neweis nu este deloc unul obișnuit. Cine este Emily?
Emily este o adolescentă care prefera să petreacă ore întregi singură în pădure decât să vorbească cu cineva. Singura persoană de care este apropiată este tatăl ei(Howard) cu care a început să se înțeleagă ceva mai bine de când mama ei a dispărut. Tatăl ei este unul din cei mai renumiți polițiști din oraș. Dar asta nu se datorează lui, ci fiicei lui care face în mare parte toată treaba.

------------------------------------

Howard plecă în grabă spre locul pe care il indicase fiica lui.

Odată ajuns acolo, acesta pur și simplu încremeneşte.

-Emily, cum l-ai găsit? Ce s-a întâmplat?
-Nu știu. Mergeam pur și simplu spre casa, am auzit același urlet de câine despre care ti-am tot spus și când am vrut sa mă uit mai atentă, l-am găsit.

Cei doi stăteau și se uitau la trupul neînsuflețit al unei femei.

-Tată, este al treilea săptămâna asta. Începe să îmi fie frica. Cine tot omoară oameni așa fără motiv?
-Nu știu, dar vom afla, spune sunând la secție.

Peste câteva secunde vocea lui se face auzită din nou.

- Secția de politie din Neweis, aici ofițerul Johnson, avem un caz nou. Vă rog să trimiteți...

Emily face un pas în spate privind sceptic tufișul aflat în fața ei.

-Tată, cred că ar trebui să plecăm.
-Nu mă întrerupe, Emily. Cum spuneam...
-TATĂ!!! a țipat aceasta îngrozită de fiara care tocmai sărise dintr-un tufiș.
-Trimiteți echipa de urgență! a spus acesta dându-se în spate.
-Pleacă de aici monstruozitate ce ești! se răsti Emily.

Tot ce a reușit să primească drept răspuns a fost un mârâit nervos. Bestia se apropia ....ușor....ușor...până când Emily îi văzu față.

-Nu te apropia! DISPARI!

Însă animalul nu înceta să se apropie. Singurul luctru de care a părut că se teme a fost sirena mașinii poliției care, odată auzită, l-a determinat să o ia la goană.

CÂTEVA MINUTE ÎNAINTE...

Mergeam liniștită prin pădure cautând-o pe mama. Tot ce știam este că trebuia să o găsesc. Nu îmi plăcea ideea că ea s-a dus să vâneze fără mine. Doar știe cât de mult îmi place să vânez când e luna plina. Și nu avem prea des ocazia să o facem împreună.
Trecuseră deja vreo 10 minute de când tot umblam prin pădure. Începeam să cred că nu mai are rost. Dar continuam...o căutam disperată. M-am gândit că poate s-a dus la locul unde vâna cu mine când eram mai mica așa că am hotărât să o caut și acolo.

Era frig...blana mea nu prea îmi ținea de cald. Nu am înțeles niciodată de ce noi nu putem purta haine ca oamenii. Adică ce? Dacă purtam haine, devenim oameni? Hmm...poate de aceea ei le poarta mereu, ca să nu revină la forma de lup.

Gândurile mele au fost spulberate în momentul în care am văzut un om stând nemișcat pe jos, o femeie mai exact. M-am apropiat pentru a verifica dacă aceasta este bine și am fost de-a dreptul terifiată când i-am văzut fața. Era mama...în forma de om.

-Mama! Ce ai pățit? Mama! Te rog, răspunde-mi! Mamă, nu mă speria, te rog!
-Julie, ești bine?
-Mamă, uite-te la tine, arăți de parcă ai fi trecut prin razboi, iar tu tot pentru mine îți faci griji? Schimbă-te înapoi în lup și hai să mergem acasă, spun eu și mă întorc vrând să plec.
-Nu putem merge împreună.

M-am oprit întorcăndu-mă spre mama.

-De ce? Haide nu te mai prosti.
-Julie, este ceva serios. Nu voi putea veni acasă.
-Poftim?! Stai! Nu îmi spune că...
-Ba da, Julie. De aceea sunt în corpul meu de om.
-Mamă, nu poți. Nu mă poți părăsi. Te rog! Nu am învățat să mă transform în om. Nu m-ai învățat tot. Nu poți pleca! am spus eu simțind o durere adâncă în inimă.
-Julie, vreau ca tu să devii om. Este ultima mea dorința. Vreau ca tu să găsești câte o frunza din fiecare salata sălbatică și să le mănânci. Asta te va transforma în om.
-Dar nu vreau să fiu om. Vreau să fiu ca tine.
-După cum vezi, eu acum sunt om.
-Da, dar... , am zis cu o oarecare ezitare , tu nu ești om mereu.
-De acum voi fi. Toți lupii se transformă în forma lor reală când mor.
-Dar tu nu poți muri! Nu am început pregătirea. Nici măcar nu știu ce înseamnă forma reală.
-Toți lupii, mai puțin cei puri, sunt defapt oameni care au doua "forme" ale corpului: una de lup, iar cealaltă de om. Lupii ca noi se trag din oameni.
-De ce nu mi-ai spus asta până acum?
-Nu am avut ocazia. Acum, te rog, începe căutarea celor cinci frunze de salată. Nu ai prea mult timp la dispoziție.
-Nu vreau să plec. Ești mama mea, nu te părăsesc. Trebuie să existe o soluție.
-Oricât de mult te-ai strădui, nu vei găsi nici una.

Mama își dădu mâna de pe abdomen lăsând la vedere o rană destul de urâtă și adâncă.

-Ce ai pățit? spun eu parcă simțind aceeași durere.
-Au fost aici...oamenii cu puști. De aceea vreau să fii om. Vei fi în siguranță...am încredere că te vei integra printre ei. Dar trebuie să te grăbești. Se vor întoarce. Le stă in fire să o facă. Te iubesc, spune mama aplecându-şi capul pe o parte.
-Mamă, stai! Nu vreau să pleci. Nu vreau să mă lași singură. Mamă, și eu te iubesc. Te rog, stai cu mine...

Am realizat că stateam si vorbeam de una singură. Mamă nu mai era. M-am așezat în fund și am urlat pentru a mă descărca de toată supărarea. Simțeam că o să mă prăbușesc. Simțeam că viața mea nu mai avea nici un rost și că nu mai am pe nimeni...pe absolut nimeni. Tatăl meu mă părăsise de când eram mică și nu eram pregătită pentru etapa din viața în care voi fi singură.

Am auzit niște pași îndreptându-se spre locul în care eram. Am tresărit și m-am ascuns într-un tufiș lăsând trupul mamei odihnindu-se pe iarba rece. Am văzut cum se apropia o fată destul de tânără și se uita la mama cu o oarecare spaimă. Apoi a scos un fel de cutiuță luminoasă și a început să vorbească cu ea. Nu după mult timp, a apărut un bărbat care părea a fi tatăl acesteia. Se uitau amândoi la mama. Bărbatul scoase și el la randul lui o cutie și începu să vorbească. Offf....oamenii ăștia, au numai cutii în hainele alea.

Am văzut cum încercau să se apropie de mama așa că nu am avut de ales și am sărit din tufiș vrând să îi speri. Nu îmi plăcea faptul că se apropiau de ea. Fata a început să urle la mine și ciudat...o înțelegeam. Cu toate ca ea îmi spunea să plec, nu am vrut. Am început să mârâi vrând să o fac să se îndepărteze.
De-odată am văzut niște lumini orbitoare albastre și roșii. Erau atat de înspăimântătoare încât am fugit pierzându-mă în pădure. De-abia mă mai țineau picioarele. Am simțit cum mă înțeapă inima, iar tot ce îmi mai aduc aminte este că m-am prăbușit închizând ochii.