Horror stories (Romana)

Muma padurii

Frigul dimineții i-a făcut pe amândoi să-și coboare bărbia în piept și să meargă mai repede. Pădurea mergea pe lângă ei, murmurând la fiecare pas pe care îl făceau, pregătindu-se să scuture umbrele nopții.

Nu împărtășeau traseul. Ea era în fața lui, dar pașii nu îi erau fermi. Erau șovăitori , la fel ca gândurile ei. Încercarea de a-și găsi pacea a fost mai greu decât credea și o afecta destul de mult, deși nu dorea să recunoască. Și-a atins pântecele încercând să simtă ceva acolo. Nu simțea decât abdomenul ce se legăna după mișcarea picioarelor.

El era în urmă, nu din cauza oboselii, ci din cauza faptului că era speriat. Poate chiar mai mult decât Ea. El continua să se uite în jur, în sus, în jos, peste tot, numai la Ea nu. Ca și cum dacă s-ar fi uitat la Ea ar cauza niște lucruri oribile care ar distruge tăcerea fragilă în care cei doi mergeau.

Dintr-o dată, Ea se opri. El înțepeni; ochii se opriră asupra Ei. Se întoarse spre El, lacrimile căzându-i din ochii obosiți, se apropie și-l îmbrățișa. El abia se mișca.

– Spune-mi că totul va fi bine. Spune-mi asta, șopti Ea. Va fi totul în ordine? întrebă privindu-l în ochi, încercând să găsească ceva confort în ei.

– Nu știu. Am auzit că știe ce face, așa că... vocea îi tremură înainte să se oprească. Sper , spuse El îmbrățișând-o în cele din urmă.

Și-au continuat drumul, dar de data aceasta au mers împreună, fiecare încercând să-l încurajeze pe celălalt.În cele din urmă, au ajuns într-o dumbravă unde au observat imediat casa de lemn despre care li s-a spus că o vor găși odată ce vor intra în huceag.Pe măsură ce se apropiau cu timiditate de colibă, o femeie complet acoperită cu haine zdrențuite le făcea semn să meargă mai repede. Femeia s-a grăbit să intre în casă, lăsând ușa deschisă. Înăuntru, puteau vedea o pătură așezată pe podea și femeia care hrănea focul cu niște bușteni. Înainte de a intra în cabană, Ea îi aruncă o ultimă privire. Amândoi erau îngroziți. Indiferent de curajul pe care l-au construit în timp ce veneau aici, acesta a dispărut într-o clipă când finalitatea alegerii lor a luat forma acestei colibe vechi.Ușa se închise cu un șuierat blând, dar a fost suficient să-l facă să tresară puțin. Stătea acolo nemișcat și fără rost, uitându-se la ușă. A încercat să se închine ca să aibă puțină ușurare, dar un strigăt brusc și ascuțit l-a oprit. A înghețat. Sunetul a venit din interiorul cabanei, dar nu a îndrăznit să intre.Au trecut ore, poate zile sau au fost doar câteva minute? Nu știa. Stătea acum lângă un butuc de copac care era în afara colibei. Luptându-se cu un somn febril pe care trupul lui încordat l-a primit repede și cu grijile care-i clocoteau în minte, când se deschise ușa, nu știa cât timp a trecut. Lumea părea la fel. Nici cerul nu s-a schimbat; văzduhul era încă mohorât, părea chiar mai gri decât înainte.Femeia acoperită cu îmbrăcăminte sărăcăcioasă se apropie de el, ținând în mâini niște zdrențe care erau înfășurate în jurul a ceva.– Mă așteptam să fie mai mare, a spus El cu puțină ușurare în voce.– Dacă ar fi așa, atunci ai fi venit la mine degeaba, zise femeia cu răceală. Ia-l. Du-te adânc în pădure și îngropă-l acolo. Nu te uita înapoi și grăbește-te! femeia i-a dat cârpele și l-a împins ușor de la spate."Vino înapoi după ce termini" a fost ultimul lucru pe care l-a auzit de la femeie.Nu îndrăznea să privească la ce era înfășurat în zdrențe. Și-a continuat drumul fără să facă nici o pauză. După un timp, a părăsit cărarea și a călătorit de-a lungul mării de copaci în care, brusc, a intrat. A găsit un mic crâng și a început să sape. Nu avea lopată, așa că a făcut lucrul cu mâinile. Era norocos că solul era moale și umed după ploaia din ultimele zile.A așezat încet cârpele în gaură și a acoperit-o repede. S-a dus la un copac din apropiere pentru a-și trage sufletul. După ce s-a așezat, a simțit că un giulgiu îi era ridicat de pe ochi. Tocmai acum și-a dat seama, cu adevărat, ce a îngropat și și-a încordat, neliniștit, maxilarul. A plâns. Tare. Nu simțea nimic altceva decât vinovăție atunci când privea mormântul nou săpat.El a închis ochii în speranța că lacrimile și vina vor dispărea. Că toate acestea vor dispărea. De ce a trebuit să fie el? Ce va gândi satul despre el atunci când descoperă oribilul lucru pe care l-a făcut? Nu știe prea multe despre dragoste, dar de ce trebuie să fie atât de strictă? El o iubește. Și Ea pare să simtă același lucru. Sau nu..? Să fie oare orb la realitatea din jurul lui? Îl urăște de fapt pentru că i-a făcut asta? Poate că e atât de deziluzionat încât nu își da seama de ura subtilă pe care Ea i-o poartă.Când își ridică privirea din pământ, vede o siluetă, a ceea ce crede că este o femeie, acoperită cu haine negre, stând chiar în fața mormântului, privindu-l. Nu putea să vadă clar fața care se uită la el. Doar o piele palidă și ochi fără viață, care-l țineau pironit de trunchiul din spatele lui.El a vrut să strige, să ceară ajutor și, chiar milă, dar cuvintele i-au rămas în gât. Pe fața îi apăre o grimasă de durere. Lacrimile îi căzură din ochi.– Îmi pare rău. Nu știam că se va ajunge la asta. Te rog... vocea lui aproape că se înecă în lacrimi.Își închise ochii ca să-și scurgă suferința. Când i-a deschis, silueta nu mai era. După câteva clipe de pace, a auzit un strigăt de copil. Micul crâng s-a umplut de plânsul ăla de copil. Ochii îi înghețară pe mormânt.O mână ca de cadavru îl apucă de umăr, din spatele trunchiului. Se ridică imediat atât de speriat încât singurul sunet pe care îl făcea era respirația lui agitată.– Eu nu iert. Nu există iertare aici, o voce umplu aerul din jurul lui.Când a lovit pământul, ultimul lucru pe care l-a văzut era o siluetă care ținea un copil în brațe și se îndrepta spre el. Întunericul a început să-l înghită și a încercat să scape de groaza care-l cuprindea. În van. Nu-l aștepta nimic altceva decât dezolare.Când Ea s-a trezit, șemineul era rece și femeia nicăieri, la fel și El. S-a dezmeticit și a ieșit afară. Cerul încă mohorât plutea deasupra lumii. Se simțea mai ușoară și mai ușurată. Dar unde era dumbrava în care au intrat? Acum Ea era în mijlocul pustietății înconjurată de copaci, iar singurul lucru cunoscut era coliba. S-a întors înăuntru pentru a vedea dacă a ratat ceva. În timp ce privea în jur, auzi pe cineva strigându-i numele. Imediat mintea îi zbura la El. Când ieși afară, a văzut o siluetă ce ieșea dintre copaci, țînând ceva în brațe.Cei doi n-au mai fost găsiți vreodată. Nici femeia zdrențuroasă și nici cabana n-au fost găsite. Oamenii satului evită să se ducă în acea dumbravă, spunând că un strigăt de bebeluși poate fi auzit când te apropii. Scuipă în sân atunci când trebuie să vorbească despre asta și, de atunci, trebuie să acorde atenție cui deschid ușa, mai ales toamna. În unele dimineți, devreme, o femeie cu îmbrăcăminte neagră, cu un copil în brațe, este văzută mergând pe jos prin sat, bătând la ușile oamenilor pentru a cere adăpost.Cei doi iubiți au fost, curând, uitați de lume.