Poate un suflet să uite și să ierte suferința prin care a trecut? De ce are nevoie sufletul pentru a fi fericit?
Robinne Joix, o tânără de 25 de ani, urmează să facă față uneia dintre cele mai mari provocări din viața unui psiholog. Căutând...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Capitolul 5 – „Lacrimi și pahare sparte”
Îmi sprijin capul de peretele din spatele meu, închizându-mi ochii și inspirând adânc. Privesc pentru câteva secunde tavanul ascultând sunetele pe care mașinile care îl țin pe bunicul în viață le scot. Mapa doctorului stă pe masa din dreapta mea și mă întreb dacă ar fi trebuit să aleg medicina în locul psihologiei. Poate atunci i-aș fi fost de mai mult ajutor bunicului. Urăsc să îl văd așa, urăsc să nu știu cu ce să îl ajut. Dacă bunica ar fi fost în viață, ar fi știut exact ce îi trebuie. Îmi mușc buza amintindu-mi chipul femeii lângă care am avut parte de o viață simplă, refugiul pe care îl aveam când ai mei se certau și persoana pe umărul căreia am plâns cât mama era în camera de urgență după ce tata a avut accidentul care urma să îi fure posibilitatea de a merge pe propriile picioare.
— Nu vrei o pauză? mama intră în salon și îmi șterg repede lacrimile care îmi ard pielea. Ia puțin aer, stau eu cu el, zâmbește.
— Ești sigură? Nu vreau să te las singură cu el, mă ridic din scaun, ștergându-mi nasul cu dosul palmei.
— Foarte, chicotește, înmânându-mi un șervețel pe care să îl folosesc.
O ascult și părăsesc salonul, aranjându-mi scurt părul în reflexia geamului. Știu prea bine că și dacă aș vrea să rămân, m-ar da afară doar pentru ca ea să aibă ultimul cuvânt. Cocul pe care mi l-am făcut aseară este un dezastru, dar nu mă deranjează să mă văd așa, cum arăt nu este momentan pe primul loc. Îmi întind hanoracul galben și mă încalț cu ghetele pe care mi le-a adus mama când am refuzat să plec aseară și am preferat să dorm pe scaun, în salon cu bunicul. Spitalul nu seamănă deloc cu Saint-Anne. Nici nu mă miră, Saint-Anne este susținut de banii familiilor pacienților.
— Dacă bunicul ar fi internat în Saint-Anne? mă trezesc vorbind și îmi acopăr gura cu dosul palmei.
Timp de câteva secunde sunt ținta unor priviri curioase ale asistentelor ce bântuie holurile. Dar ideea ca bunicul să fie pacient în Saint-Anne îmi încețoșează mintea. Așa măcar aș putea să fiu alături de el și aș fi sigură că cei care au grijă de el știu ce fac, spre deosebire de Joanne. Mă caut în buzunar după telefon și ies din spital pentru a nu fi nevoită să îmi mențin vocea la un nivel minim pentru a nu deranja pacienții. Degetele îmi caută un nume în telefon, și de îndată ce îl găsesc, duc telefonul la ureche.
— Nu aș fi crezut că îmi vei mai vorbi vreodată, aud de la celălalt capăt al firului și simt cum inima îmi alunecă în stomac.
Nici nu m-am gândit la ce s-a întâmplat ieri dimineață, am fost prea preocupată de bunicul. Sângele îmi îngheață în vene atunci când îmi amintesc că am furat fișele lui Marianne.
