Poate un suflet să uite și să ierte suferința prin care a trecut? De ce are nevoie sufletul pentru a fi fericit?
Robinne Joix, o tânără de 25 de ani, urmează să facă față uneia dintre cele mai mari provocări din viața unui psiholog. Căutând...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Capitolul 3 - „Gloanțe de safir"
Stau aplecată cu coatele pe coapse și capul afundat între palme. Nu cred că a fost o decizie bună să accept invitația Camillei de a lua mic dejunul împreună.
- Ei haide, Binni, nu ne-am văzut de atâția ani și acum mă ignori de parcă nu mă cunoști, se bosumflă.
Îmi dau ochii peste cap la ignoranța de care Camille dă dovadă și îmi strâmb nasul când îmi folosește porecla din copilărie. Singurul motiv pentru care am acceptat invitația ei este faptul că le-a fost alături alor mei cât am fost plecată, dar nu simt nevoia de a revitaliza o prietenie bazată doar pe nevoia ei de a avea cu cine bârfi.
- Știi bine că nu te ignor, mint. Sunt doar obosită, nu e tocmai ușor să te înțelegi cu nebunii, îmi găsesc scuze pentru lipsa de atenție pe care i-o ofer.
Nu este tocmai adevărul. Nu mă interesează deloc cum iubitul ei a cerut-o în Versailles. Mă bucur pentru ea, însă la cum mi-o aduc aminte, nu va rezista mariajul mai mult de doi ani. Toată atenția mea este concentrată pe un singur loc, și faptul că pot vedea institutul chiar din cafenea mă face să îmi doresc să mă aflu acolo și nu aici. Au trecut două zile de când domnul Lausier m-a găsit într-un loc pe care după el nu ar fi trebuit să intru, și încă nu mi-a vorbit. Mă așteptam sincer să îmi urle în față și să mă concedieze, dar calmul cu care m-a dat afară din spital m-a făcut doar mai curioasă.
Nu pot să nu mă întreb ce se întâmplă în spatele ușilor. Dacă „experimentele" fac parte din istoria institutului sau dacă încă se mai fac. Dacă pacienții care sunt sau au fost aleși pentru experimente au avut un criteriu de selecție, sau dacă nu contează. Și mai ales, ce fel de experimente sunt? Fizice? Psihice? Tortură pentru a traumatiza pacienții astfel încât creierul să asocieze boala cu tortură și să încerce să se vindece singur?
- Când vii pentru probă? mă întreabă șatena și realizez că priveam în gol pe geamul cafenelei.
- Nu știu dacă voi fi liberă, ridic din umeri.
Nu pot spune că am de gând să fac tot ce îmi stă în putere pentru a-i fi domnișoară de onoare Camillei. Dacă se întâmplă să fiu liberă cu siguranță voi participa, dar dacă am de muncă nu voi renunța pentru ea.
- Ok, fie, dar gândește-te, nu trece cu privirea peste asta, ar însemna enorm pentru mine, îmi cuprinde mâinile în ale sale.
- Mă voi gândi, zâmbesc încercând să maschez tonul plictisit pe care îl am.
Mă ridic, iar Camille îmi imită mișcările. Îmi iau geanta și mă uit la ceasul pe care îl port la încheietură. Încă mai am cincisprezece minute până să îmi încep programul, dar prefer să stau singură în birou decât să o mai ascult pe șatenă cum îmi vorbește despre nunta ei. O anunț că mă grăbesc și mă scuz, ieșind repede din cafenea. Traversez strada și alerg până în dreptul porții.
