Margaretele Lui

Capitolul 4 - „Trecutul de care am fugit"

Capitolul 4 - „Trecutul de care am fugit"

- Poftim? Vincent tușește înapoi.

- Care este numele lui de familie? am repetat ferm.

Ochii lui mă analizează de parcă aș fi un animal în cușcă, iar atitudinea mea va fi afectată de răspunsul pe care mi-l va da.

- Nu știu, minte.

Îmi unesc sprâncenele și mă încrunt. Știu că minte și știu că este conștient că îl pot citi. Nu am absolvit o facultate degeaba.

- Chiar nu știu, Robinne! expiră frustrat.

Mă întreb dacă vrea să mă convingă pe mine sau pe el. Privirea sa încearcă să mă citească și îmi pot da seama că nu îi este ușor să descifreze ce gândesc acum.

- Nu mă privi de parcă sunt personajul negativ, te rog. Îl știu pe Theodore de mic, a fost internat aici de când îmi pot aduce aminte, răsuflă ușurat, de parcă și-a luat o piatră de pe inimă.

- A fost internat ca Louise? domnul Lausier începe să mă dezguste din ce în ce mai mult.

- Nu, răspunde și sună de parcă ar recunoaște. S-a născut aici, mama lui a fost internată în Saint-Anne cu mulți ani înainte ca el să se nască.

- Dacă era deja internată aici cum de a...? nu îmi continui întrebarea.

- Nu știu, își scutură capul. Probabil unul dintre gardieni..., continuă, dar îl opresc.

Nu vreau să aud restul. Mă dezgustă simplul fapt că există astfel de oameni liberi, dar când au rostul de a proteja pacienții și cu toate astea se folosesc de lipsa lor de putere, sunt depășită.

- Mi-a început programul, îl anunț și plec din fața sa.

Nu vreau să dau ochii cu el. Nu pot să nu mă întreb de ce l-am avut pe Theodore ca pacient în primul rând, dacă Vincent nu voia să mă expună în fața unui astfel de om. Și totuși, ceva îmi spune că Vincent este inocent. Poate din cauza lacrimilor pe care le avea în ochi, ca un copil care își regretă greșeala. Singurul zgomot pe care îl aud pe hol este sunetul tocurilor mele care lovesc gresia clădirii. Până la această oră în mod normal holurile erau bântuite de pacienți. Sau cel puțin asta s-a întâmplat toată săptămâna.

- Natalie! o strig de îndată ce o observ pe hol de mână cu o pacientă.

- Ai terminat deja? chicotește și strânge mâna femeii.

- Da, aleg să nu îi ofer detalii despre conversația mea cu Theodore sau Vincent. Unde sunt toți?

Natalie o privește pe femeia cu păr cărunt pentru câteva secunde și se oprește, căutând un răspuns, de parcă nici ea nu ar avea un răspuns.

- Azi vin doctorii pentru teste, ridică din umeri, iar bătrâna își scutură capul, cumva aprobând și dezaprobând în același timp.

- Ce teste? camera în care domnul Lausier m-a prins îmi revine în minte.

Știu că dacă nu încetez cu întrebările în stânga și în dreapta despre ceea ce nu mă privește când vine vorba de spital voi ajunge să fiu luată la ochi de domnul Lausier și nu cum mi-aș dori. Bătrâna începe să tremure, căutând disperată privirea Nataliei și nu face decât să îmi adâncească curiozitatea. Natalie își ridică mâna anunțându-și plecarea fără să îmi răspundă la întrebare. Vreau să o urmez și să o opresc, dar îmi dau seama că primul pacient pe ziua de azi mă așteaptă de ceva timp și nu vreau să îl oblig să mai stea.