Possessive Love - Harry Styles A.U. FanFiction - I. Syndrome

Capitolul 38

-          Persoana pe care o iubesc… a murmurat Harry cu spatele la mine.

-          Poftim? am intrebat confuza.

-          Ai spus “persoana pe care o iubesc”.

-          Si ce dracu’ voiai sa spun? m-am rastit enervata.

-          Ai folosit timpul prezent, a continuat ramanand cu spatele la mine.

-          Cred ca pot sa deosebesc timpurile, Harry!

-          Nu! a zis privindu-ma acum in ochi. Nu ai folosit trecut. Inca ma mai iubesti?

O alta liniste intre noi doi. Il mai iubeam? Il iubeam pe Harry care era bun, nu pe criminalul asta in serie. Ochii lui cautau un raspuns de la mine, o reactive, orice. Incerca sa ma faca sa il urasc? Era un joc? Sau era uimit ca inca tin la el dupa tot ce a facut?

Cand a vazut ca nu am de gand sa raspuns, a pufnit si a iesit pe usa. M-am repezit la geam din nous i l-am vazut cum isi trantea bagajul in masina.

-          Unde e Alice? a intrebat Perrie.

-          Nu vine, a raspuns Harry scurt, urcand in masina.

-          Trebuie sa o salut macar! a zis ea, dar Zayn a oprit-o si a bagat-o in masina repede.

Cele trei masini negre au demarat in mare stamba, lasandu-ma singura in casa asta imensa. Poate asta a fost ultima data cand l-am vazut, iar noi ne-am certat. Am incercat fiecare geam si usa din casa, dar toate erau inchise. Singurele usi deschise erau cele de la dormitor, baie si bucatarie. In rest, nici macar geamul de la balcon nu era intre-deschis. In frigider era mancare cata voiam.

Pe tejghea, am gasit un telefon. Langa telefon, un bilet pe care scria:

“Telefonul poate doar primi apeluri de la un singur numar, al meu. Nu incerca, l-am pus pe Ed sa se ocupe de el deja. Stai cuminte pana ma intorc si raspunde de fiecare data cand sun. – H.”

Am mototolit hartia si am aruncat-o in gunoi. Idiotul. Chiar atunci, telefonul a vibrat o singura data, iar pe ecran imi aparea un mesaj necitit. L-am deschis repede si am vazut un numar necunoscut. In mesaj scria, scurt si ceva ce mi-a incalzit putin inima: “Imi pare rau. – H.”. 

Nu stiam daca urma sa il iert pe Harry. Adica, il iubesc. Dar peste cate poate trece o iubire asa fragila?

HARRY’S POV

Liam conducea repede spre Washington unde trebuia sa ne vedem cu Mike pentru misiune. Nu ma puteam concentra din cauza ca ma gandeam la Alice. Chiar asa rau am ajuns? Voia sa se sinucida? Nu imi pare rau ca l-am omorat pe Dylan. Merita tot iadul pe care o sa il primeasca de acolo unde s-a dus. Dar imi parea rau de Alice si de cat suferea. Mi-am scos telefonul si am tastat repede un mesaj pentru ea. “Imi pare rau. – H.” , atat puteam sa spun.

Si acum mergeam la dracu-n praznic pentru o misiune idioata de-a lui Mike acolo care cica era foarte importanta. Nu o puteam lua si pe Alice. Ce sa fac cu ea in timpul focului de arme? Ce sa fac atunci cand trebuie sa omor pe cineva ca sa nu fiu eu omorat? Sa o las la sediu cu toate animalele alea? Proasta idee. In masina? Prea multe variabile. Asa ca singurul loc pentru ea a ramas casa.

Eram in spate, Liam si Niall povestind despre ceva. Am apelat-o pe Alice, dar nu stiu de ce. Cinci impulsuri fara sa raspunda. Dupa opt impulsuri, chiar cand incepeam sa imi fac griji, vocea ei s-a auzit spunandu-mi numele confuza. Nu i-am raspuns, doar am stat acolo, gandindu-ma la toate lucrurile oribile pe care le-ar fi putut face cat eram eu plecat si in toate variantele pe care mi le imaginam, ea pleca, intr-un fel sau altul.