Obscur - I. Lagune

13.1

- Mereu e ceva mai mult decât atât.

Uram faptul că insista pe chestia asta doar ca să mă enerveze.

- Nu mă simt confortabil să vorbim despre asta, i-am zis în cele din urmă și am căscat.

- Ți-e somn?

- De la băutură, am râs.

- Vrei să ne culcăm?

Am bufnit într-un râs isteric din care nu am reușit să mă opresc decât după vreo două minute și știu asta pentru că atunci când mi-am ridicat capul, m-am uitat din nou la ceas.

- De ce râzi, mă?

- Sună... ăă... cum să zic eu... nepotrivit.

A făcut o scurtă pauză în care probabil că s-a gândit ce am vrut să spun cu asta pentru că ori era de la băutură, ori chiar era prost.

- Aaaaaa! a făcut dintr-o dată și a căscat ochii. Credeai că vrei să ne futem sau ceva?

Ce vocabular de profesor.

- Te-ai prins cam greu, băi Tudorică, pulă mică...

Și jur că mi-am pus mâna la gură după ce am realizat ce prostie am zis. Nu îmi dădusem seama și eram gata să dau vina pe ”Sufletul petrecerii”.

- Nu e așa mică, să știi. Lu' soră-ta îi place.

Am încercat să mă comport normal, dar încă mă simțeam al dracului de stânjenită de ceea ce am zis. Totuși, exista o limită și chit că acum formam o familie - sau mă rog, ceva de genul - tot exista o barieră, iar el îmi era profesor, iar eu, eleva lui.

- Știam că nu mai e virgină.

A chicotit.

- Ție și Adelei, a zis după o pauză în care am reumplut paharele. Noi chiar nu aveam limită. Nu prea vă place școala, nu?

- Ah, m-am strâmbat. Îmi cer scuze dacă în viața noastră a apărut în mod neașteptat o enigmă care ne-a dat viața peste cap și ne-a făcut să uităm că trebuie să mai mergem și la școală.

- O enigmă? a râs.

- Da. E un nume de cod. Eu și Adela dăm tuturor nume de cod ca mai apoi să putem vorbi despre ei ca și cum nu ar ști nimeni despre ce e vorba.

- Totuși, cam profund.

- Să nu crezi că nu poreclim oamenii și altfel...

- Mie cum îmi ziceți? s-a arătat brusc interesat.

- Încă nu ai un nume de cod, dar eu una ți-aș zice slăbiciune, deoarece Adela o ia razna în preajma ta. O faci să fie foarte vulnerabilă. Trezești ceva în ea...

- Să nu uităm că mă căsătoresc cu Andreea, a ridicat degetul arătător, semn că să am grijă.

- Știu că te-a obligat sau te-a luat pe nepregătite, am rânjit.

M-am repezit să îmi reumplu paharul, dar a luat sticla înainte să o apuc.

- Ce faci?

- Termină! O să vomiți!

- Oh, haide. Beau și două sticle când ies cu Adela prin pub-uri, m-am încruntat. Dă-mi sticla!

- Nu, du-te la culcare! Sau mai bine fă un duș, miroși a băutură și maică-ta sau Andreea nu trebuie să știe.

Corect, Tudor.

- Dacă mă speli tu! am zis dintr-odată și nu știu cum, dar m-am simțit de parcă ar fi vorbit Adela în locul meu. Era ca și când ar fi fost glasul ei, dar eu mimam cuvintele cu gura. Așa că m-am speriat de-a binelea și am privit prin bucătărie, dar eram numai eu și el. Știam că așa fac când beau prea mult. Pierd contactul cu realitatea, mă debarasez și arunc cu grenade care ne lezează pe toți. Iar acum nici nu se mai punea problema, nu mai era vorbea de univers, pentru că plecând, Alex s-a dus dracu' și a luat cu el, nu inima mea, bleah, ci universul meu. Mi-a făcut stelele să dispară și le-a ascuns în neantul pânzei întunecate, a sfâșiat cerul și mi-a sfidat încrederea. El! El a fost! El mi-a furat esența! Băga-mi-aș!