Sirius

Treisprezece

SCAR

Tribuna din spatele liceului mă înghiţea, adăpostindu-mă în rândul cel mai subtil din mijlocul aşezării, în timp ce terenul de fotbal era galopat de toată echipa Wild Tigers care practica un ultim antrenament înainte de meciul din seara asta.

Majoretele şi-au terminat de mult timp programul, bănuiesc că deja au plecat acasă pentru a se pregăti pentru noaptea cea mare.

Dorinţa de a pleca şi eu acasă, în ciuda faptului că nu aveam permisia, mi-a înfrigurat şi mai mult picioarele şi mâinile, şi nu puteam gândi la nivelul normalului. S-au întâmplat exagerat de multe în ultimele patru săptămâni ca să mai pot rezista unei presiuni psihice în plus. Pierdusem câteva cursuri de matematică, iar directoarea îmi programase după terminarea orelor trei întâlniri cu un meditator pentru a-mi recupera notele şi a mă stabiliza. Uram matematica, la naiba, şi mai mult uram meditatorii.

O lună de zile.

O lună nenorocită de când nu ştiam absolut nimic despre Deacon şi încă nu simţeam o fărâmă de evoluţie în procesul meu de vindecare. Acum mi-am dat seama că procesul nici măcar nu exista şi că senzaţia de tăiere aspră, pe viu, nu va dispărea niciodată din stomac. Pentru că el se afla acolo, lângă toată rana mea, şi atât timp cât trăia în mine cu durere, era imposibil să mă descos de el şi de tot ceea ce realizam că semnifică pentru mine.

Însemna mai mult decât îmi era necesar şi puteam suporta. Şi mă îndrăgostisem nebuneşte de un om pe care nu-l puteam avea niciodată, oricât de mult îndrăzneam să risc sau să lupt pentru el. N-am fi reuşit niciodată, pentru că nu am fi încercat împreună vreodată.

Dar au trecut patru săptămâni şi trebuia să mă conformez prezentului, fără să ştiu dacă el avea o zi mai bună ca alta sau dacă se simţea mai bine decât mine. Probabil că o făcea, în sfârşit. Nu ştiam, dar nici nu voiam să aflu.

Printr-o oarecare metodă am reuşit să mă ţin departe de toate locurile pe care ştiam că le frecventează cu Jensen, să ocolesc zona cartierului său şi să nu aprind niciun fel de tangenţă cu Eleanor, verişoara lui, care studia în acelaşi an cu mine, de teamă să nu ajung să mă folosesc de ea ca să ajung din nou în apărarea lui Deacon.

Ştiu că nu eram într-adevăr sinceră cu mine din moment ce evitam conştient lumea înconjurătoare doar ca să nu-l întâlnesc pe el. În clipele astea era cea mai bună alegere. Să mă ascund şi să fug de sentimentele mele.

— De ce naiba crezi că ai două picioare, Luther?

Urletul antrenorului Narrow a spintecat cerul ca o lovitură de bici.

Mi-am ridicat privirea din bocancii mei punk şi am privit drept înainte, fără un punct de focalizare. Unul dintre jucători se aplecă de la mijloc în timpul antrenamentului, cu palmele pe genunchi şi bărbia înfiptă în piept.

— Ca să alergi mai repede, morcoveață. Nu ca să imiţi o găină virgină şi speriată, a răspuns tot el la întrebare. Ce tot faci acolo, incantaţie la iarbă?

— Acordă-i un minut, l-a apărat Edward, scoţându-şi casca de pe cap. Nu se simte prea bine, dar îşi revine în câteva secunde.

Părul vâlvoi i se rostogoli peste fruntea asudată, în timp ce fugea agale spre prietenul său.

Ca să vezi surpriză de proporţie! Edward Kennis are un suflet şi, pe deasupra, îşi mai face şi griji pentru anumiţi oameni. Asta era bizar, fiindcă perioada mea de acomodare la Upper Hill trecuse, iar Edward încă părea să mă dispreţuiască. Din ce motiv, habar nu aveam. Cred că nu eram atât de abordabilă pe cât am lăsat să se vadă la suprafaţă.