Sirius

Prolog

SCAR

Undeva acolo sus, printre speranţe sau orice s-ar afla noaptea strălucind pe cer, s-a hotărât că orice om care se va naşte pe acest pământ să o facă doar cu un anumit scop. Asta îmi plăcea să cred de fiecare dată când mă pierdeam în călătoria mea spre evadare. Poate că era mai uşor de digerat faptul că până în momentul acela încă nu aveam o însemnătate, dar nu era prea târziu să fiu tangibilă sufleteşte, la fel ca oamenii din jurul meu. Tangibil sufleteşte presupunea o artă de a-ţi oferii întreaga inimă unei persoane, o artă pe care eu nu ştiam să o tratez. Nu aveam bucăţi întregi, eu aveam doar mărunţişuri. Cioburi. Mii de rămăşiţe mizerabile.

Nu ştiu cât de adevărată era teoria mea despre cer şi corpuri. Probabil se rezuma la o aberaţie şi jumătate de prostie, dar zău că nu îmi păsa câtuşi de puţin.

Mie îmi plăcea să numesc stelele speranţe. Luminau în timpul nopţii, în momentele în care vulnerabilitatea şi emoţiile oamenilor sunt în toi. Nu în miezul nopţii facem cele mai nechibzuite alegeri? Ne deschidem sufletul. Plângem. Confesam sentimente. Zâmbim. Iubim. Nu şi în cazul meu. Aveam convingerea că stelele pălesc imediat ce lumina zilei se iveşte la orizont şi reapar când nici măcar nu le aştepţi, noaptea. Dispar, apar şi apoi dispar din nou, exact ca şi speranţele mele.

Unde fug stelele când soarele orbeşte norii?

Poate că nu fug nicăieri, Scar. Poate că rămân în acelaşi loc, iar tu nu le poţi deosebi.

— Târfă nenorocită! Ai irosit ultimii bani pe zdrenţele tale ponosite!

O bubuitură puternică mi-a îngheţat fiorul pe şira spinării. Am deschis încet ușa camerei mele, dezgropând roiul de urlete şi plânsete care veneau de la parter. În casa aceasta coşmarurile prindeau viaţă în preajma nopţii.

— Ai fi cheltuit toţi banii aceia pe băutura, Jim. Zdrenţele astea o să ne ţină de cald când acoperişul de deasupra capului o să dispară într-o zi cu totul. Vodca, în schimb, o să ne sape groapa. Suntem cu picioarele în prăpastie deja, ne mai agăţăm de un fir instabil. Ce vrei de la mine?

Am surprins ceva greu şi sclipicios contopindu-se de perete. Jim aruncă furios sticlele goale de băutură, făcând-o pe soţia lui să urle de teamă. Ştiam, circula în minte următoarea lui mişcare ca o fantomă ce nu renunţa să mă bântuie. Dacă Gloria nu se va supune în următoarele momente, Jim o să acţioneze animalic.

— Vreau să arunci în stradă căţeaua asta mică pe care tu o numeşti fiica ta.

Nu sunt fiica nimănui. Eu nu pot aparţine cuiva.

— Scar nu pleacă nicăieri! a decretat Gloria pe un ton judecătoresc. Scârba din glasul lui Jim se accentuă ca o pată de ulei într-un material fin.

— E doar vina ta, femeie nebună! a răcnit spre ea şi am putut simţi din camera mea lipsa coerenței din vocea lui. Era beat. De fapt, era mort de beat.

— Vina mea? Salariul meu s-a risipit într-o singură noapte la barul prietenului tău nenorocit. De ce dracului e vina mea?

— Taci!

Urletul Gloriei s-a estompat în lovitura pe care o primi de la Jim, făcându-mă și pe mine să tresar din același impact dureros. Un pumn în pometele ei subţire, deja tumefiat. Un pumn groaznic şi bădăran, aţintit în oasele ei fragile. Am simţit în interior un ghimpe de fier muşcând din toate puterile mele. Mă durea. Durea prea tare, dar am ştiut că asta urmează să se întâmple, o rutină care nu se pierde niciodată. Jim trebuie să lovească și să distrugă, altfel nu se poate descărca de presiune. Jim are nevoie de o carabină ca să elimine toţi intruşii din viaţa lui. Eu eram intrusul principal, care îi călcase pragul casei dintr-o greşeală ce nu putea fi îndreptată. Eu eram omul pe care toată lumea îl privirea cu milă și silă și mă detestau pentru că pur și simplu existam.

Dacă nu aş fi fost deja obişnuită cu această canalie care mă luase sub tutela ei, poate că aş fi îndrăznit din nou să sar în apărarea Gloriei atunci când nimeni nu îndrăznea să o facă. Am încercat o dată să pun capăt acestui spectacol, să fiu utilă şi să ajut un om pentru prima dată în viaţa mea. Semnul din colţul sprâncenei îmi amintea că nu mersese deloc bine ceea ce îmi propusesem. Cuţitul din mâna lui lucise atunci când mă nimerise pe mine, în locul soţiei lui.

Mama mea adoptivă încă era o femeie frumuşică, aproape de patruzeci de ani, şatenă şi sensibilă ca un glob de cristal. Păcat că se născuse cu un ghinion la fel de macabru ca al meu. Jim nu merita niciun sfert din atenţia şi grija pe care soţia lui i-o oferea necondiţionat, cu toate că era o bestie. O bestie sordidă. Nu ştiu cum un înger poate fi constrâns de un diavol cu atât de multă ușurință. Nu ştiu cum un diavol îşi poate arunca aripile întunecate spre un asemenea suflet abandonat, fără să fie atins de blândeţea lui.

Gloria nu era fericită. Mă avea pe mine, dar chiar şi eu necesitam sacrificii pe care uneori le făcea cu lacrimi în ochi şi sânge pe degete. Fusesem ultima opţiune de pe lista celor care se ocupau cu repartizarea copiilor în cămine, ei m-au ales de nevoie, nu din plăcere. Fusesem o opţiune toată viaţa mea, secundele, minutele, orele, deveniseră şi ele opţionale.

Dacă Gloria nu ar fi existat, unde m-aş fi aflat acum?

— Jim, te rog. Trebuie să te odihneşti. Nu te simţi bine deloc.

— Dacă nu ai fi insistat să adoptăm un copil nenorocit, acum nu te-ai fi plâns de lipsa banilor. Scar are nevoie de mâncare. Scar are nevoie de haine. Scar trebuie să meargă la şcoală, i-a imitat el vocea cu grosolănie. Scar o să devină cea mai exclusivă curvă din Manhattan. Pentru cine dracului te străduieşti, Gloria?

Dar uneori Jim avea dreptatea lui, mai ales când consuma alcool. Eu eram aproape la fel de importantă precum era salvamarul invitat la un concurs de înot a profesioniştilor. Cam atât de valoroasă era prezența mea în acea casă.

Aş fi preferat să rămân alături de ceilalţi copii la orfelinat. Până la urmă, am fi găsit o cale de a scăpa din locul acela mai devreme decât aş fi încercat acum să fug din casa soţilor Talles. Cinci ani de chin le-au fost de ajuns. Abia împlinisem şaptesprezece ani, dar stabilitatea mea nu consta într-un număr sau o experienţă anume. M-am descurcat singură până la doisprezece ani, Gloria a insistat să mă adopte, iar acum îndesam lucrurile necesare în rucsacul meu de şcoală pentru a scăpa doi oameni de o povară infernală.

Nu ştiam cine sunt cu adevărat, oamenii spuneau că sunt rănită şi imperfectă, dar totuşi drăguţă, în limita în care mă apreciau pentru vârsta mea fragedă. Oamenii spun multe lucruri neadevărate. Nu eram drăguţă, o cicatrice imensă se întindea pe faţa şi gâtul meu. Nu eram o fată educată, comportamentul meu era fumat. Aşadar, în afară de numele meu, ce altceva mai era real?

O să plec. Trebuie să plec. Noaptea e plină de speranţe.

Când m-am căţărat ca o lăcustă pe pervazul fostei mele camere, am simţit că alunec în alt univers. Vântul rece de toamnă îmi sufla în faţă un soi de injurii care îmi încordau muşchii pe oase. Şi-am sărit imediat, aterizând pe platforma netedă a verandei proaspăt stropite. Nu aveam bani, nu aveam posibilităţi, nu aveam curaj să încalec greutăţile ce mă înconjurau. Nu aveam absolut nimic într-o lume atât de plină. Tot ce aveam erau stelele şi noaptea. Frica şi lacrimile.

Mi-am îndesat în bagaj multe speranţe, luând-o la fugă spre ieşirea din curte, printre stupii de trandafiri ai Gloriei. Până la ivirea zorilor, plănuiam să găsesc un adăpost unde să îmi pot planifica următoarea mişcare fără ca poliţia sau părinţii mei adoptivi să mă caute, dacă ar fi încercat să facă asta.

Eram Scar şi iubeam să fug în întuneric cât de repede puteam.

Câteva stele străluceau deasupra mea.

Ce ar fi putut să însemne?