𝒰𝓃 𝓉𝓇𝒾𝑜 𝒾𝓃𝓋𝒾𝓃𝒸𝒾𝒷𝒾𝓁 (𝐵𝑜𝓎𝓍𝒷𝑜𝓎)

Capitolul 14

—Idiotule! Am spus privindu-l.

—Ești...ești bine? Întrebă cu un glas stins.

—Evident că sunt bine, chiar credeai că scapi de mine atât de ușor? L-am întrebat amuzat, deși lui nu i se păru nimic amuzant în asta.

—Credeam că vei muri...credeam că... dar ezită întorcându-și privirea, luă o gură mare de aer încercând să se calmeze.

—Credeai că ai să mă pierzi, nu ai tu norocul ăsta Kevin, am spus zâmbind trecându-mi un deget peste buzele sale.

—Sunt așa un idiot... Spuse așezându-și o mână pe acel chip fără nicio împerfecțiune.

      Mi-am pus capul pe abdomenul său privindu-l, era mai relaxat acum, se calmase. Degetele mele își făcură loc printre ale sale iar un oftat lung îmi atrase atenția.

—De ce nu mi-ai spus? Întrebă privind tavanul.

—Ce să îți spun Kevin?

—Că mignatul doar anulează puterile...

—Eram prea slăbit pentru a o face, plus, mi-a plăcut să îți văd fața aia disperată, cum strigai, "nu mă părăsi Satir!", am spus ca mai apoi un râs aproape isteric să se facă auzit.

—Tâmpitule! Spuse împingându-mă.

—Nu te supăra, doar că ai fost amuzant. Am spus ridicând din umeri.

—Sunt amuzant hm? Atunci poți să mori din partea mea! Pufni ridicându-se din pat.

Îl enervasem, știam că nu vorbea serios.

—Nici tu nu te crezi, am spus schițând un zâmbet.

—Ieși afară Satir! Spuse încrucișându-și brațele la piept.

—De ce te doare adevărul Kevin? L-am întrebat întorcându-mi capul spre el.

—Care adevăr Satir?! Ieși dracului odată până nu te scot eu!

     Mi-am dat ochii peste cap îndreptându-mă spre el, copil insuportabil. L-am privit ridicându-mi o sprânceană, era un răsfățat care nu știa să aprecieze nimic.
    Mă privi confuz, mi-am trecut un deget peste buzele sale, ca mai apoi să îmi cobor mâna spre gâtul său, degetele mele îi strânse pielea fină a gâtului, iar el se încruntă.

—Am încercat să fiu drăguț, am fost străpuns de o barieră de metal pentru tine, dar nu ți-o lua în cap, nu mă schimb pentru nimeni, iar în fața mea vei rămâne la fel de fraier! Am spus rânjind.

—Mă doare! Spuse încercând să îmi îndepărteze mâna, însă, se chinui degeaba.

—Ești prea slăbit idiotule. Am spus dându-mi ochii peste cap.

—Din cauza ta tâmpitule! Mârâi privindu-mă cu dispreț.

—Nu e vina mea că ești fraier și pui botul la toate prostiile. Am spus eliberându-l, tuși de două ori după care mă împinse trecând pe lângă mine.

—Să te ia dracu! Scuipă cuvintele îndepărtându-se de mine.

    Am oftat îndreptându-mă spre ușă, se încruntă privindu-mă confuz.

—Pleci pur și simplu?

     Nu știam ce are în cap, însă era un copil tare ciudat, nici eu nu mai știa ce voia. Mă enervasem din nou, și abia mă calmasem, Kevin avea acest dar de a mă enerva în fiecare secundă a vieții mele.
   Am scrâșnit din dinți îndreptându-mă spre el.

—Ce vrei Kevin, ce vrei?! 

—N-nimic... spuse înghițind în sec mutându-și privirea.

—Vrei să plec, vrei să rămân, ce vrei de fapt?! Am strigat lovind cu pumnul în peretele de lângă el, mă privi, buzele îi tremurau ușor, mai avea puțin și izbucnea în lacrimi, deși se abținea, eu nu eram prost.

    Se uita la mine, pur și simplu nu spunea nimic, iar asta îmi dădea o stare de nervi.

—Spune odată ceva, fă ceva! Am spus încruntându-mă.

  Înghiți în sec privindu-mă, mă încruntasem, îi urmăream fiecare mișcare. Am oftat cedând, îmi pierdeam timpul degeaba.
  M-am îndepărtat privindu-l, era doar un copil idiot, iar eu nu aveam timp de așa ceva.

—Mă urăști?

    Mi-am întors privirea spre el, două lacrimi i se prelinse pe obraz în jos. Am oftat, copil idiot.

—Ai fi mai fericit dacă te-aș minți, dacă ți-aș spune că țin la tine și că nu pot trăi fără tine? L-am întrebat privindu-l, își mușcă buza inferioară, însă nu mai reuși să își țină în frâu lacrimile.

—Nu. Spuse simplu mutându-și privirea.

—Așa credeam și eu. Am spus sec părăsind dormitorul trântind ușa în urma mea.

    Kevin era un copil slab, deși voia să pară puternic, arătându-i ce simt cu adevărat, îl va face și mai slab.