Sirius

Trei

            — Observ că ţi-am stricat planurile în noaptea asta, gesticulă spre marginea acoperişului. Ar trebui să-mi cer scuze sau să îţi spun cu plăcere?

            Ar trebui să pleci şi să nu mă mai priveşti în felul acesta.

            — Stai cam înţepenită pe picioare, cred că te-am strivit destul de rău. Sigur te simţi bine? Pari că urmează să leşini în următoarea secundă.

            Mi-aş fi dorit să-i pot vorbi. Deacon era atât de drăguţ şi pentru faptul ăsta merita să-i trântesc un croşeu în masele. Scar pe care o cunoşteam eu era o acritură nenorocită care l-ar fi plesnit în secunda doi. Poate că l-aş fi aruncat de pe acoperiş, în alte circumstanţe, dar zău că oasele îmi erau mai moi decât bezelele. Ultima oară când îl văzusem îmi murea în braţe, iar acum el mă trase din braţele morţii. Viaţa mea era aşa o scârbă ordinară.

            — Vrei să spui ceva?

            — Ce anume doreşti? m-am răstit la el pe un ton glacial, încercând să-mi  adăpostesc fața sub umbra glugii.

             Văzuse îndeajuns de mult din mine ca să poată fugi de groază. Deocamdată nu fugise, dar ştiam că nu agrea ceea ce vedea şi era destul de în regulă. Oamenii fugeau de mine în fiecare zi, constant, fără ca măcar să îmi cunoască numele sau istoria inscripţionată pe piele.

            — Uau! Se pare că ai o limbă ascuţită, surâse lent.

            — Nu mă face să te înjur, în regulă? O să plângi fără să vrei.

            Buzele lui au zâmbit şi, odată cu ele, stelele au zâmbit la rândul lor ca şi când cerul ar fii prea sălbatic pentru a le susţine în întregime. Nu am înţeles exact din ce motiv zâmbea, dar mi-am permis să-i studiez buzele pline şi curburile delicate ale gurii, în timp ce pielea i se aduna gingaş aproape de obraji.

            Oh, sfinţenie! Nu complota împotriva mea, Dumnezeule!

            — Hm, chiar ştii să înjuri? m-a întrebat suspicios.

            — Da, i-am răspuns arţăgoasă.

            Picioarele lui au mai micit distanţa dintre noi cu un pas infim, care mi s-a părut simultan enorm de mare. Nu-l voiam aproape. Nu atât de aproape. Era periculos de aproape de mine, încât eram capabilă să-i simt căldura trupului arzându-mi pielea de pe braţe şi abdomen.

            — Nu am mai auzit niciodată o fată înjurând. Crezi că poţi face asta pentru mine?

            L-am privit înnebunită printre pleoape. Fierbințeala din creierul meu a explodat în sfârşit şi a răspândit numai ameţeală prin restul organelor mele.

            — Vrei să te înjur? l-am întrebat nedumerită, iar el a continuat să zâmbească într-un fel copleşitor ce îmi eliberă jungla de animale în stomac. Nu înţeleg, de ce ai vrea să vorbesc urât? Oamenii... oamenii urăsc asta.

            Deacon a pufnit, ridicându-şi umerii încordaţi de frig. Aburii calzi îi evadau printre buze odată cu răsuflările lui accelerate.

            — Dar oamenii nu se află aici, nu-i aşa? Cred că suntem doar noi doi, a gesticulat cu braţele larg deschise spre întinderea sumbră a acoperişului.

            Adevărat, eram doar noi doi, deşi simţeam ca în spaţiul îngust dintre noi mai existau câteva mii de existenţe care umpleau aerul cu o tensiune electrică foarte ridicată.