Obscur - I. Lagune

12. 2000 de km

- Erau și ceilalți în mașină?

- Da.

- Unde sunt?

- Ne întorceam de la mare. Nu am apucat să ne întoarcem de tot. Am lovit un cerb la autostradă, a zis privind în gol.

- Adela, ești nebună? Minți, nu? Cerbii stau la munte, nu pe Autostrada Soarelui. Nu aveai cum să lovești un cerb aproape de București. Spune-mi ce ați făcut și unde sunt ceilalți.

- Probabil sunt morți.

- Ai plecat pur și simplu?

- Mi-a fost frică. Eram toți drogați. Încă sunt sub influența drogurilor și nu vreau să fac pușcărie.

- Sunt prietenii noștri, cum ai putut să-i lași acolo?! am țipat. Alex era acolo?

Îmi era teamă de răspunsul afirmativ care ar fi putut urma.

- E o poveste lungă. Ne-am certat. Am plecat fără el, suspina de la atât plâns.

Îmi luase o piatră de pe inimă. Dar încă mai poposeau stânci.

- E de la droguri, nu? Spui că sunt cerbi, dar de fapt erau mașini, nu-i așa?

A dat din cap. Cel puțin știam să o citesc și să-mi dau seama ce detalii înlocuiește cu ce detalii pentru că nu era tocmai prima oară când se întâmpla asta.

- Am lovit prea multe mașini, Stef. Victor conducea. Pasam un joint care se întorcea de prea multe ori la Victor și știam că nu e bine, dar îmi venea să mă piș, iar ei nu voiau să oprească, așa că am aprins un joint pe care mi l-au luat din mână până la urmă. Nu e vina mea, da? a țipat. Mi-a fost prea frică să rămân. Am lovit prea multe mașini, a fost o zdruncinătură uriașă. M-am trezit pe jos. Când m-am simțit vie, mi-am zis că dacă vine poliția, o să-mi petrec restul aniilor după gratii și nu aveam de gând să fac asta din moment ce nu murisem și mi s-a mai dat o șansă să trăiesc. Nu ai cum să înțelegi, stricato!

Ba aveam cum. Era o egoistă. Dar nici eu nu aș fi vrut să fiu închisă. Dar nu i-aș fi lăsat acolo. Am vrut să zic ceva, dar a continuat să povestească.

- Lumea țipa. Probabil muriseră mulți oameni din cauza noastră pentru că Victor a zis dintr-o dată că nu mai vede clar și că nu mai poate să conducă. Am intrat pe contrasens și... atât. Negru. Nimic. Auzeam doar urlete și plânsete. Când am deschis ochii, erau multe mașini lovite, altele date peste cap. Una căzuse peste pod... Nu puteam să mă confrunt cu asta. Voiam să vin acasă să te văd și să mă ții în brațe. Să-mi spui că totul va fi bine și că nimeni nu o să pățească nimic. De Ana și Marius nu mă interesează, dar dacă Victor e mort, mă sinucid, știi nu? Iar începuse să plângă. Am strâns-o în brațe și am plâns și eu și m-am rugat ca totul să fie bine. Nu credeam în Dumnezeu, așa că nu puteam să mă rog Lui. Nu ar fi părut corect. M-am rugat la acea entitate, forță care controlează lumea, căci cineva trebuie să facă regulile sus. Și speram să ne răspundă, să ne ajute.

A vomitat la un moment dat, apoi am întrebat-o dacă vrea o țigară, dar m-a refuzat, iar atunci mi-am dat seama că ceva s-a distrus de tot înăuntrul ei. Și dacă nu se vedea la suprafață, era în interior. Adela nu refuză niciodată o țigară.

Am intrat cu ea în duș la alt moment dat și am spălat-o cu apă la temperatură camerei, ca să nu-i ard rănile; chiar urma să aibă o cicatrice urâtă la picior. M-a sărutat pe buze și nu era prima dată. Era recunoscătoare și iubitoare. Îmi place mai mult de ea când e așa. Pentru că are și o parte de genul ăsta. Partea de dincolo de mască. Felul în care este și se comportă când suntem doar noi două acasă. Când nu mai e nimeni și nimic care să ne neliniștească sau tulbure. Când suntem deprimate sau triste sau vulnerabile... Noi suntem Lumina. Dar Întunericul nu e departe. Niciodată. Iar când va veni, va mânca din noi și ne va sfâșia fiecare bucățică vie pe care o mai avem și de care ne bucurăm acum. Liniștea de dinaintea furtunii. Ne va dezumaniza, ne va întoarce una împotriva celeilalte până ne vom distruge. Și pe noi, dar și Universul. Atunci va fi sfârșitul. Dar niciodată nu l-am prevăzut atât de aproape.