Războiul pasiunilor

Capitolul 41

   — Nu te feri de mine! 

   — De  ce? îl întreb în batjocură. Tu nu ai făcut la fel? De fapt, nu, greșeala mea. Tu mi-ai cerut să nu te ating, rostesc sec, privind într-un punct fix și evitând orice contact vizual.

        Amintirea acestui lucru mă arde pe interior, și știu că dacă l-aș privi în acest moment tot echilibrul meu ar dispărea. S-au adunat mult prea multe, încât mă mir de calmul pe care îl dețin acum și de faptul că încă nu am clacat.

   — Iubito, îmi pare atât de rău, spune spășit, privindu-mă cu prudență. Tot ce am făcut sau am spus a fost fost ca o reacție la ceea ce am văzut și...

   — Și ce ai văzut Aiden? îl întrerup, întorcându-mă spre el și privindu-l urât. Nu ai văzut absolut nimic! continui pe un ton mult mai ridicat decât mi-am propus. Te-ai lăsat acaparat de furie și m-ai învinovățit de ceva ce nici nu am făcut. Sau dacă e să mă iau după tine, am făcut o greșeala imensă nu? 

   — Iubito...

   — Nu vreau să aud nimic. Cred că am ascultat prea mult, iar acum e rândul meu să vorbesc. L-am îmbrățișat pe Erwin, nu am de ce să neg lucrul acesta, și mi se pare că ți-am greșit în vreun fel. Am fost împreună Aiden, iar acum nu pot să mă prefac că am uitat și să îl ignor. E adevărat că nu ne-am despărțit în cele mai bune relații și nici nu am păstrat legătura în toți acești ani, și nici nu o să o păstrăm, însă faptul că el a considerat că are nevoie să poarte o discuție cu mine înainte de a merge mai departe, nu mi se pare o lipsă de respect la adresa ta.  Nici nu am știut că o să vină, am fost uimită când l-am văzut, iar ceea ce tu susții că ai văzut nu a fost nimic altceva decât o îmbrățișare prietenească de rămas bun. Din momentul în care el a ieșit din birou a fost clar că nu o să nu mai vedem și că fiecare o să meargă pe drumul lui. Iar tu ce ai făcut? Mi-ai cerut să nu te ating, m-ai acuzat că aș fi capabilă să te înșel și m-ai întrebat dacă nu cumva am stabilit deja o întâlnire cu el pentru mai târziu, când singurul lucru pe care trebuia și aș fi vrut să îl faci era să mă crezi că nu a fost nimic altceva decât un gest amical.

        Mă opresc din vorbit, trăgând aer adânc în piept. Aiden deschide gura dorind să vorbească, însă clatin din cap și îl opresc. Nu vreau să aud nimic, nu acum când simt că dacă nu voi lăsa la suprafață o mică parte din durerea ce mă mistuie o să mă sufoc.

   — Susții că mă iubești, însă cum poți spune asta când tu nu ai încredere în mine? îl întreb retoric. Și dacă asta nu ar fi suficient, mă crezi în stare și de ce e mai rău, rostesc amar cu glas tremurând.

   — Te iubesc mai mult decât orice pe lumea asta! îmi spune panicat, în timp ce încearcă să mă tragă în brațele sale. Mă feresc fără să stau pe gânduri, făcându-l să clipească de câteva ori, arătând la început din ce în ce mai surprins, după care să arate de-a dreptul terifiat. 

   — Uite în ce stare suntem. Nici măcar nu pot să te ating, exclamă bulversat.

        Îl privesc tăcută, ne îndrăznind să spun ceva. La urma urmei nici nu știu ce să spun. Gândul că am ajuns în situația asta mă copleșește și uimește și pe mine. Pierdută în gânduri nu îmi dau seama când ajunge atât de aproape de mine, și nici când dintr-o dată mă trezesc trasă în spre el, lovindu-mă de pieptul său tare, dar care emană atâta căldură și care m-a făcut mereu să mă simt protejată.

   — Poți să îmi spui că ne-am pierdut și că nu putem să ne mai regăsim? mă întreabă șoptit, dar accentuând fiecare cuvânt în parte.

   — Vreau să cred că nu, spun într-un final. Îmi doresc să nu mă gândesc la posibilitatea asta, însă hai să nu negăm că nu suntem departe de acest lucru.

        Revelația acestui lucru mă lovește atât de fulgerător și puternic, încât clachez. Izbucnesc atât de tare în plâns, lăsându-mă moale în brațele ce mă mângâie liniștitor pe spate. Furioasă pe mine însămi de slăbiciunea de care dau dovadă, mă zbat în brațele încleștate în jurul meu, în încerc area de a mă elibera, însă totul este în zadar. Aiden mă ține mult prea strâns.

   — Iartă-mă, șoptește în nenumărate rânduri.

        Vocea îi sună pierdută, și știu că regretă tot ce mi-a spus, dar nu pot să-l iert atât de repede. Nu mai pot și nici nu îmi mai doresc să las de la mine și să îi dau șansa  ca pe viitor să facă la fel.

   — Cred că amândoi avem nevoie de puțin timp în care să reflectăm la ce s-a întâmplat, rostesc de îndată ce mă simt capabilă de a vorbi.

        Aiden pare că nici nu m-a auzit, însă știu că nu e așa, dovadă fiind faptul că mă strânge dureros de tare în brațe, ca și cum se teme că în momentul în care ne vom despărții din îmbrățișare, totul dintre noi se va termina. 

   — Nu te voi lăsa să mă părăsești, îmi spune printre dinți.

        Mă îndepărtez de el, reușind să pun o mică distanță între noi, însă felul în care mă privește mă termină. Nu suport să îl văd în halul acesta. Durerea lui e și a mea.

   — Dacă aș fi vrut să te părăsesc nu aș mai fi fost aici, în casa ta.

   — Casa noastră, se răstește făcându-mă să tresar. Și din câte îmi amintesc, dormitorul nostru este la câteva camere depărtare.

   — Foarte bine, cred că distanța asta o să ne ajute, mormăi ironic.

        Depășit de situație, îl observ cum își trece ambele mâini prin păr, ciufulindu-l și mai tare decât era.

   — Nu suport nici măcar gândul de a mă afla în acel dormitor.

        Cuvintele îmi ies atât de repede printre buze, încât abia când le înțeleg sensul îmi dau seama ce prostie am putut scoate pe gură. Îmi strâng ochii dureros de tare, însă deja e prea târziu să mai retrag ceva.

   — Și crezi că eu o să pot știind că tu nu ești alături de mine? privirea descumpănită pe care mi-o aruncă, aproape că mă face să las totul naibii și să mă arunci în brațele lui, dar reușesc să mă stăpânesc.

   — Te iubesc, dar m-ai rănit atât de tare. Vreau doar să ne acordăm puțin timp și să ne gândim la noi fiindcă oricât de mult îmi doresc un viitor alături de tine, fără încredere acest lucru nu va fi posibil. 

   — Nu pot să te las să te îndepărtezi de mine. Nu pot fir-ar să fie să te pierd! țipă înfuriat și plin de disperare.

   — Te rog doar să nu mă obligi să plec. Nu acum când nu pot și nici nu vreau să îți dau încă drumul. Nu vezi că ne facem mai mult rău acum? Nu vezi că nu mai poți retrage ce ai spus? Nu îi dai seama de gravitatea lor? îl întreb cu voce tremurândă, fiind pe punctul de a izbucni din nou în plâns.

   — O să îndrept lucrurile, mă asigură serios, mângâindu-mi extrem de blând chipul.

        Văzând că nu mă retrag, își face curaj și își îngroapă fața în părul meu, inhalându adânc mirosul, ca mai apoi să se retragă brusc și să plece, lăsându-mă singură.

        Mâine e o nouă zi, îmi repet în minte în drumul meu spre pat.