Capitol bonus Sarah şi Aiden

3.4K 220 48
                                    

5 ani mai târziu


       Sorb încet din cana cu ceai, în timp ce strâng mai tare pătura în jurul meu și privesc în zare cum fulgii de nea cad unul câte unul, acoperind fiecare centimetru de pământ. Totul e atât de frumos, încât nu îmi pot dezlipii ochii de la acest tablou impresionant.

       Chiar dacă mereu am urât frigul și am încercat pe cât mai mult posibil să mă feresc de el, am iubit în aceeași măsură zăpada. Amuzant, nu-i așa? Mă fascinează de fiecare dată și îmi oferă o senzație atât de plăcută, ori de câte ori o privesc de pe fereastră. Mă liniștește și mă face să simt că indiferent de cât de mulți ani au trecut din copilărie, sufletul meu încă adăpostește un copil în el. Deși, dacă ar fi să mă iau după Aiden, aș ajunge la concluzia că tot timpul mă comport ca un copil, nu doar cu ocazia Crăciunului.

        Simt cum pătura este trasă puțin mai într-o parte, ca mai apoi să revină la poziția inițială, singura diferență constând în corpul cald ce se lipește de spatele meu. Aiden mă trage cu totul în brațele sale, înconjurându-mi blând abdomenul.

   — Te simți bine? mă întreabă vizibil îngrijorat.

   — Mă simt perfect. Sunt foarte bine, așa că nu te mai agita atât. E doar o răceală, ce o să treacă cât de repede posibil.

   — Asta și sper! Aseară m-ai speriat îngrozitor de tare, șoptește mâhnit. Și încă nu înțeleg de ce nu vrei să te atingi de medicamentele prescrise de medic.

   — Fiindcă sunt bine și nu am nevoie de ele. Hope unde e?

    — Unde crezi că ar putea fi? mă întreabă rânjind.

    — Lângă brad! rostim râzând amândoi în același timp.

    — Orice i-am spus sau promis nu au determinat-o să se miște nici măcar un centimetru. Mă întreb cu cine seamănă.
Mă priveste cu subînteleles, iar când observă că îl privesc impasibil, începe să surâdă jucăuş.

   — Bineînțeles că cu tine iubitule. Nu am văzut om mai încăpățânat, rostesc brusc, făcându-l să se încrunte.

   — Aici țin să te contrazic. Pe atât cât îmi seamănă Hope din punct fizic, pe atât îți seamănă ție în ceea ce privește caracterul și încăpățânarea, spune îmbufnat și chiar dacă încearcă să pară deranjat de acest lucru, mândria ce i se citește în privire relevă cu totul și cu totul altceva.

       Hope Rain Anderson a venit în viețile noastre în urmă cu trei ani, iar de atunci fiecare zi este plină de fericire, dar și foarte tumultoasă. Hope este atât de energică și vulcanică, încât nu știm în nici o clipă la ce să ne așteptăm de la ea. Este mai ceva ca argintul viu, iar Aiden a început să fie cu ochii pe ea încă de când a putut să se rostogolească, însă oricât de vigilenți am fi, tot reuşeşte să ne surprindă şi să ne facă inimile să bată atât de tare, încât de fiecare dată ne mirăm că se mai află la locul lor.

   — Mami! dacă Moșul a uitat de mine? vocea tristă ce se aude din pragul uşii îmi face sufletul tăndări. Pur şi simplu, nu suport să o ştiu supărată, iar când ochii mei îi întâlnesc pe a lui Aiden, îmi dau seama că nu doar eu simt asta.

       Întind mâna, îndemnând-o să se apropie de noi, iar când ajunge la baza patului este ridicată şi aşezată între noi de către Aiden.

   — Ştii bine că asta este imposibil. Moşul vine la toți copii şi nu uită pe nimeni, îi explic calm, pe un ton blând, menit să o liniştească.

Războiul pasiunilorUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum