9 Ani Diferenta | Feat// Kim NamJoon

1

Myung: Unde sunt? Și tu cine ești?...

Am întrebat nedumerită, privind un bărbat care tocmai mi-a turnat apă pe față, ceea ce m-a făcut să mă trezesc.

Namjoon: Oh, te-ai trezit.

Myung: Poți să răspunzi?...

Namjoon: Ești la mine acasă, și mă cheamă Namjoon.

Myung: Ok, asta am înțeles. Poți să-mi spui acum și ce caut aici?

Panica îmi făcea vocea să tremure, cum să rămâi calm într-o situație de genul?

Namjoon: Mă plimbam, iar atunci te-am văzut leșinată într-o stradă, erai lângă un club.

Myung: Mersi?... Dar puteai să suni poliția, puteai să strigi.

Namjoon: Să știi că nu am găsit nici un act pe la tine, nici un telefon și nu știam ce să fac, îți spun sincer că m-am temut să merg la poliție. Imaginea mea putea să se păteze grav, dar nu puteam nici să te las acolo.

Myung: Ok, măcar... Măcar sunt bine, și actele mele sunt...

Mi-am pus mâna pe față și brusc mi-am dat seama că la modul cel mai serios, nu știu ce e cu mine. Îmi aminteam lucruri dar în același timp simțeam că am ratat ultimii ani din viața mea.

Namjoon: O să stai aici peste noapte, ești plină de vânătăi.

Myung: Unde? Stai, e ciudat, eu chiar nu știu cum mă cheamă și...

Namjoon: Am văzut pe mâini, în rest nu știu și tocmai de asta vreau să dormi aici, poate e doar o chestiune de timp până îți aduci aminte ceva.

Myung: E ok, nu mă dor vânătăile, doar capul.

Namjoon: Te las puțin singură?

Myung: Da, două minute, e prea mult de înghițit deja.

Namjoon iese din cameră. Dau pătura albă jos de pe mine și observ că am julituri și vânătăi pe tot corpul. Încet, mă ridic din pat, trag aer în piept încercând să-mi găsesc echilibrul pentru a merge și apoi ies pe ușă, sperând să-l găsesc iar pe băiat. Coborând scările observ 3 băieți jos. Mă opresc la mijlocul lor și trag cu urechea fără să fiu văzută, sunt până la urmă aici 4 necunoscuți și nu știi niciodată de cine dai și cine spune adevărul.

???: Ce-ai de gând să faci cu ea?

Namjoon: Nu știu, habar n-am nici cum o cheamă, sper să-și amintească măcar asta.

???: Păi da, dar dacă nu reușim să-i găsim părinții, ce facem?

Namjoon: Doamne, nu știu! Nici 18 ani nu cred că are, mai are și liceu probabil.

???: Auzi, du-te și întreabă chestile astea, poate știe.

Îl văd pe Namjoon cum urcă, iar atunci mă prefac că n-am auzit nimic și cobor.

Namjoon: Oh, ești aici...

Myung: Da, am zis să merg puțin, sunt amorțită.

Namjoon: Bun, stai jos, suntem și noi destul de nedumeriți cu toată situația.

Namjoon mă prinde de încheietură și mă duce lângă o canapea mare de piele. Mă așez, iar atunci se ridică celălalt băiat. Am simțit ura intr-o fracțiune de secundă, dar nu pot pune întrebări chiar în casa lor.

Myung: Poți să stai dacă vrei.

???: Nu, sunt ok și în picioare.

Namjoon: Ascultă, poți să ne spui măcar cum te cheamă?