Make me | 1

Capitolul 70

"Ba nu, nu îți pasă. Dacă îți păsa măcar puțin, mi-ai fi spus și mie că ai de gând să aplici la facultatea asta. Crezi că meritam să aflu așa? Când aveai de gând să îmi spui și mie? În ziua în care te mutai? Îmi spuneai un 'Mă mut, rămâi cu bine.' și gata, scăpai?" M-am ridicat în picioare, și când a vrut să se ridice și el, l-am oprit.

"Nu, nu e așa." A scuturat din cap negativ. "Nu știam cum să îți spun. Mereu mi-am dorit să merg la facultatea asta. Nu am prins niciodată ocazia perfectă, iar timpul a tot trecut..."

"Dar ce credeai? Că o să te opresc? Că o să îți spun să nu mergi? M-ai mințit din nou, și din nou. Ai spus că te oprești. Mi-ai promis asta, Lucas. M-am săturat să îmi tot ascunzi lucruri și să le aflu așa, venind de nicăieri. Sunt sătulă de minciuni și trădări. Iar asta, a umplut paharul."

"Și ce vrei să fac acum? Sau ce ar trebui să însemne că ești sătulă?"

"Ți-am spus de atâtea ori că relația asta nu o să funcționeze dacă tu continui să mă minți. Iar asta nu e un lucru mic." Am făcut o scurtă pauză, încercând să îmi stăpânesc lacrimile. "Ce vreau eu să faci? Ce vrei tu să faci! Habar nu am ce ar trebui să înțeleg din faptul că ai aplicat la facultatea asta fără ca măcar să vorbești cu mine. Aveai de gând tot timpul ăsta să te muți în Pullman fără să te gândești și la mine. Nu m-ai luat deloc în considerare, așa că nu știu dacă mai are măcar rost discuția asta cu mine."

"Nu e adevărat! Te-am luat în considerare! Eu doar...credeam că..."

"Că ce, Lucas? Ce credeai?"

"Credeam că te vei muta cu mine în Pullman."

Mi-a căzut fața. Credea că o să mut cu el în Pullman? Glumește, nu? Trebuie să glumească. Nici măcar nu știu și nu sunt în stare să îi spun ceva. E prea mult pentru mine, din nou. Și iarăși sunt dominată de toate emoțiile interioare, pentru că fără să vreau anticipez unde poate ajunge situația. Și nu e bine.

"Vorbești serios? Tu chiar credeai că o să las totul în Seattle și o să mă mut imediat în Pullman?" Deși nu dă un răspuns, sunt deja sigură care e răspunsul. "Acum înțeleg de ce erai așa pornit pe mine când am spus că nu aș face ce face Melissa. Pentru că suntem în exact aceeași situație, dar eu, spre deosebire de Melissa, habar nu aveam ce ai tu de gând să faci!"

"Dar nu te înțeleg! De ce nu ai vrea să te muți cu mine în Pullman? Te înscrii la un liceu din Pullman, o să îți faci prieteni noi, o nouă viață. Am destui bani cât să ne întreținem pe amândoi, nu trebuie să îți faci griji în privința asta. Care e problema?"

M-a luat o durere infernală de cap.

"Tu chiar nu înțelegi că nu e vorba despre asta. M-ai mințit după a nu știu câta promisiune, mi-ai ascuns atâta timp lucrul ăsta crezând că imediat ce o să îmi spui, o să las totul și o să te urmez. De parcă eu aș depinde în totalitate de tine."

"Nici eu nu știam că aveam să fiu admis, nu ți-am ascuns nimic."

"Oh, te rog, Lucas, era clar că vei fi admis, ai luat punctaj maxim în examene! Nu mai minți! Și chiar și așa, tot mi-ai ascuns faptul că ai aplicat acolo. Aveam dreptul să știu la ce mă pot aștepta! Acum mă simt ca ultimul om...De ce îmi faci asta? De ce îmi ascunzi lucruri de parcă nu aș putea să le înțeleg? Iar acum, tot ce ți-a rămas de făcut este să mă părăsești."

"Nu te părăsesc." A făcut un pas în față, și a încercat să îmi prindă mâinile, dar le-am tras. "Nu ne despărțim doar pentru că eu trebuie să mă mut din Seattle." A încercat să îmi prindă din nou mâinile, și a fost o greșeală că l-am lăsat să o facă, căci am început să suspin și să plâng.