Make me | 1

Capitolul 42

"Nu îmi vine să cred că săptămâna viitoare va fi ziua ta și vei face 18 ani. Am impresia că visez." Mama îmi spune în timp ce amândouă pregătim mâncarea. E una dintre serile acelea liniștite, în care doar stai cu familia. Tata stă și ne privește tâind legumele, așezat pe un scaun de pe partea cealaltă a mesei.

"Nici mie nu îmi vine să cred." Recunosc, chiar nu îmi vine să cred că am să fac 18 ani. Mereu am privit anii ăștia cu admirație, pentru că este momentul în care începi să te descurci pe cont propiu. Începi să prinzi experiență în ceea ce privește viața pe picioarele tale. Sunt puțin speriată de faptul că devin încet încet adult, și am o teamă în mine că nu mă voi descurca.

"Ai crescut mult prea repede. Nu este corect." Se bagă și tata în seamă. Mă uit la el găsindu-l cu ochii umezi.

"Să nu plângeți." Îi avertizez arătând cu cuțitul când la unul, când la altul. "Nu vreau să fie totul trist când nu e."

"E trist totuși, că nu mai ești aceeasi fată micuță care se juca cu păpușile în timp ce făceam mâncare." Mama devine melancolică, ștergându-și nasul cu un șervețel.

"Sau care era un mini-doctor specialist în toate. Mai știi cum mă 'tratai' și inventai tot felul de boli sau simptome?" Începem toți 3 să râdem la amintirea cu mine și propiile-mi creații. Îmi plăcea mult să mă prostesc imitându-l pe tata și meseria lui, deși niciodată nu mă interesa medicina. O imitam și pe mama punându-mi mormane de foi înaintea mea, scriam, mâzgăleam, dar la fel, nici dreptul nu mă interesa prea mult. Mereu eram dată peste cap cu muzica, eram extrem de râvnită să practic tot ce ține de muzică. Dezamăgirea a fost mare când am pățit dezastrul cu vocea, dar pentru moment mă bucur că Lucas m-a încurajat să încerc din nou să cânt, chiar dacă el nu știa despre ce fel de neputință vorbeam eu.

"Da, făceam o treabă bună."

"Eram convins că vei urma medicina mai departe." Îmi spune gânditor, iar eu mă așez mai bine în scaun.

"Ei haide, nici la drept nu ar fi arătat prea rău." Mama îl contrazice în favoarea meseriei ei, iar tata chicotește.

"Știți și voi că nu asta caut." Îmi dau ochii peste cap din cauza ciondănelii lor. Se pot comporta mai rău decât doi copii uneori.

"Ce aveți de gând să faceți? Ciorbă?" Tata întreabă când am terminat legumele de tăiat și i le dau mamei ca să se ocupe de ele cum știe ea mai bine.

"Da. Nu asta ai spus că vrei?" Toarnă legumele respective într-o oală uriașă de pe aragaz.

"Ba da, verficam doar." Îi zâmbește scurt în timp ce eu merg să mă spăl pe mâini.

După ce mama mi-a dat niște cartofi pentru a-i curăța, venindu-i ideea spontan în legătură cu felul doi, mă păstrez tăcută.

"Deci, Mia.." Mama începe o conversație cu mine ajutându-mă la curățat. "Cum a fost înghețata cu Lucas?" Mă uit repede la tata, așteptându-mă să-l găsesc încruntat, dar nu este așa. Are o expresie neutră, holbându-se într-un punct fix pierdut între gânduri.

"A fost foarte bine, m-am simțit bine." Chiar am făcut-o, m-am simțit bine. Am râs împreună cu Lucas și ne-am petrecut aproape jumătate de zi în gelateria aceea. Eram atât de în largul meu, a fost incredibil de confortabil. Era așa plăcut să știu că îl am acolo, lângă mine. Să râdem împreună, să ne enervăm reciproc, să fac mișto de el că avea înghețată pe la gură pentru că o mânca exact că și un copil mic. M-am bucurat și de pozele făcute împreună. M-am bucurat de tot.

Am încercat să-l sun de dimineață de două ori, dar n-a răspuns și nici nu a dat vreun semn de viață. Aproape că mi-am tras două palme ca să pricep faptul că nu trebuie să-l bat la cap, nu suntem împreuna sau ceva. Cu siguranță are treaburile lui de rezolvat, sau poate iese cu prietenii lui prin oraș.